Cum a devenit Vaticanul o țară? Povestea celui mai mic stat din lume
Vaticanul, cu doar 44 de hectare ale sale în inima Romei, este recunoscut ca fiind cel mai mic stat independent din lume. Cu toate acestea, influența sa spirituală, istorică și diplomatică depășește cu mult dimensiunile sale fizice. Faptul că un asemenea teritoriu a devenit o țară suverană este rezultatul unui parcurs istoric complex, marcat de conflicte teritoriale, negocieri diplomatice și o relație tensionată cu Italia modernă.
În centrul acestei istorii se află o idee fundamentală: aceea de independență spirituală a Bisericii față de orice altă autoritate temporală.
De la Patrimoniul Sfântului Petru la Statele Papale
Originea Vaticanului ca entitate teritorială se regăsește în perioada Statelor Papale, precursoarele statului modern. În secolul al VI-lea, slăbirea controlului bizantin asupra Italiei a determinat papalitatea să preia nu doar conducerea spirituală, ci și administrarea civilă a Romei și a teritoriilor din jur. Sub pontificatul lui Grigore I cel Mare (590–604), Biserica a devenit un administrator teritorial cu resurse proprii, prin ceea ce se numea atunci Patrimoniul Sfântului Petru.
Formarea propriu-zisă a Statelor Papale a avut loc în anul 756, când Pepin cel Scurt, regele francilor, a învins lombarzii și a donat papalității teritorii precum exarhatul de Ravenna și ducatul Romei. Această donație a fost esențială pentru a oferi Papei o bază teritorială independentă față de orice autoritate laică. Mai târziu, Carol cel Mare a consolidat această autonomie prin impunerea unui protectorat asupra Statelor Papale, confirmând drepturile teritoriale ale Papei.
Timp de peste un mileniu, Statele Papale s-au extins asupra unei mari părți din centrul Italiei, oferind Bisericii Catolice nu doar autoritate religioasă, ci și autoritate politică și economică, transformând papalitatea într-o putere europeană cu greutate.
Citește și: Care papă a condus Biserica Catolică cel mai mult timp? Și cine a avut cel mai scurt pontificat?
Risorgimento și sfârșitul puterii temporale
Secolul al XIX-lea a adus cu sine o mișcare revoluționară profundă în Italia: Risorgimento, procesul de unificare al peninsulei sub o singură conducere națională. Statele Papale au devenit un obstacol major în acest proces. După o serie de conflicte, Roma, ultimul bastion papal, a fost ocupată de trupele Regatului Italiei în 1870, marcând sfârșitul efectiv al Statelor Papale.
Papa Pius al IX-lea a refuzat să recunoască legitimitatea noului stat italian asupra Romei, considerându-se prizonier în Vatican. Această perioadă de conflict a fost denumită „chestiunea romană” și a durat aproape 60 de ani. Italia a încercat să calmeze tensiunile prin Legea Garanțiilor din 1871, care garanta papei privilegii simbolice și libertăți religioase, dar nu recunoștea o suveranitate teritorială.
Acordurile de la Lateran: nașterea Vaticanului modern
Archeologo wikipedia.org
Rezolvarea definitivă a chestiunii a venit abia în 1929, când Papa Pius al XI-lea și Benito Mussolini, premierul Italiei, au semnat Acordurile de la Lateran. Acest tratat a recunoscut oficial existența Cetății Vaticanului ca stat suveran și independent. Teritoriul atribuit Vaticanului a fost limitat la zona din jurul Bazilicii Sfântul Petru, Palatul Apostolic, grădinile Vaticanului și câteva clădiri extraterritoriale precum Castel Gandolfo.
Prin aceste acorduri, Vaticanul a devenit oficial un stat cu personalitate juridică internațională, iar Sfântul Scaun și-a recâștigat independența pierdută în 1870. Italia, la rândul ei, a fost recunoscută de papalitate ca stat național.
Trebuie menționat că în 1929, prin Acordurile de la Lateran semnate între Vatican și statul italian, catolicismul a fost declarat religia oficială a Italiei. Asta însemna că Biserica Catolică avea un statut privilegiat: influență în educație, în căsătorii, în viața publică și recunoaștere oficială de către stat.
Însă în 1984, printr-un nou concordat (acord) între Vatican și Italia, acest privilegiu a fost anulat. Italia a devenit, oficial, un stat laic, adică fără religie de stat. Catolicismul a rămas influent cultural, dar nu mai are un statut oficial în cadrul statului.
Vaticanul ca stat modern: instituții, simboluri și cetățenie
Nimrod Oren
Deși este cel mai mic stat din lume, Vaticanul are toate caracteristicile unei țări moderne: constituție, guvern, sistem judiciar, forțe de ordine, drapel, imn național, monedă (euro), timbre, pașapoarte proprii și chiar o bancă: Institutul pentru Opere Religioase.
Cetățenia vaticană este una specială: se acordă doar persoanelor care lucrează pentru Sfântul Scaun, și este temporară. De regulă, aceasta nu înlocuiește cetățenia de origine. Odată ce funcția se încheie, cetățenia vaticană se retrage.
Statul Vatican nu este membru ONU, dar Sfântul Scaun este observator permanent. De asemenea, dispune de o rețea diplomatică vastă, cu ambasadori denumiți „nunci apostolici” și relații diplomatice cu peste 180 de state. Această structură permite Vaticanului să joace un rol activ în marile dosare internaționale: pace, drepturile omului, ecologie, migrație.
Vaticanul astăzi: o putere spirituală globală
Bohemidan
La nivel mondial, Vaticanul este sediul central al Bisericii Catolice, condus de Papa ales de Colegiul Cardinalilor. Papa are nu doar o autoritate religioasă asupra a peste un miliard de credincioși, ci și un rol diplomatic puternic. Intervențiile sale pe subiecte globale precum pacea, sărăcia, schimbările climatice sau bioetica au o greutate reală în spațiul internațional.
Statutul său unic, construit prin secole de istorie, face din Vatican o entitate hibridă: țară, dar și centru spiritual. Independent, dar interconectat cu toate marile capitale ale lumii. Deși teritorial închis în interiorul Romei, Vaticanul este simultan peste tot prin credință, influență culturală și diplomație.
Așadar, Vaticanul nu a devenit într-o singură zi un stat. Este rezultatul unei istorii de peste 1500 de ani, în care autoritatea spirituală a papei s-a intersectat, de multe ori tensionat, cu puterea politicului. De la Statele Papale la acordurile de la Lateran, Vaticanul a trecut prin decădere, izolare, dar și renaștere.
Astăzi, există ca un simbol viu al continuității religioase și al suveranității spirituale, un microstat care inspiră, influențează și negociază la cel mai înalt nivel internațional.