Fiicele regelui: 850 de franțuzoaice care au populat Canada
Irochezii, o confederație formată din cinci națiuni indigene, și Wyandot (cunoscuți în Europa sub numele de Uroni), trăiau în regiunile reci ale Americii de Nord, adesea în conflict unii cu alții.
Deși condițiile erau aspre, aceste populații reușeau să se adapteze și să trăiască bine în mediul lor natural.
În schimb, coloniștii francezi care au ajuns în Noua Franță (teritoriul actualei Canade) la începutul anilor 1600 s-au confruntat cu mari dificultăți. În secolul anterior, toate încercările de a întemeia o colonie în această zonă inospitalieră eșuaseră.
În 1608, șase familii au pus bazele orașului Québec, însă viața era extrem de dură. Mulți coloniști au murit din cauza condițiilor grele; în 1640, populația abia ajungea la 359 de locuitori, iar în 1665 existau doar în jur de 70 de case. Cu toate acestea, guvernatorul francez Samuel de Champlain nu a renunțat. El a căutat constant soluții pentru stabilizarea așezării, printre care s-a numărat și colaborarea cu băștinașii Wyandot, care i-au învățat pe europeni cum să supraviețuiască în acel mediu dur.
Mulți tineri coloniști au învățat atât de bine stilul de viață și tehnicile de supraviețuire ale indigenilor, încât au devenit comercianți de blănuri.
Până la mijlocul anilor 1700, Noua Franță era o colonie modestă, lipsită de o administrație eficientă, guvernată în principal de interese comerciale. Cei mai mulți locuitori erau vânători și negustori, nu coloniști stabili dornici să întemeieze o societate durabilă.
Situația s-a schimbat în 1663, când regele Ludovic al XIV-lea a intervenit personal și a decis reorganizarea coloniei. A trimis un nou guvernator, un intendent al justiției, trupe regulate pentru protecția coloniștilor, provizii și forță de muncă, punând astfel bazele unei administrări mai solide și a unei dezvoltări mai sustenabile.
Claude François
Public Domain
Jean Talon, noul intendent, și-a dat seama că, dacă dorea să înființeze o colonie stabilă, formată în principal din sate agricole, trebuia rezolvată o problemă majoră: Inferioritatea numerică evidentă a femeilor în comparație cu bărbații.
Recensământul efectuat la ordinul său, între 1665 și 1666, oferea cifre foarte clare: populația Noii Franțe era compusă din 2304 bărbați și 1181 de femei.
Exista un motiv pentru această discrepanță: până atunci, puținele femei curajoase (necăsătorite și fără zestre) care ajunseseră în colonia îndepărtată și rece trebuiau să scoată bani din propriul buzunar pentru călătorie. Acesta nu era tocmai un stimulent pentru a se muta în Noua Franță (sau Canada), având în vedere că multe dintre femei proveneau din familii sărace și plecau în Lumea Nouă la îndemnul instituțiilor religioase.
Jean Talon i-a scris apoi regelui său, cerându-i să trimită 500 de femei în Noua Franță, să le plătească și călătoria și, în plus un trusou și o zestre. Ludovic al XIV-lea, în schimb, a trimis aproximativ 850 de fete, cu vârste cuprinse între 12 și 25 de ani, între 1663 și 1673. Acestea au fost numite „Filles du Roi„, fiicele regelui.
Eleanor Fortescue-Brickdale
Domeniu public
Multe dintre ele erau fete din familii sărace, adesea orfane, deși nu lipseau nici fetele din familii nobile sărace, destinate să se mărite cu ofițeri de armată sau cu domni ai coloniei. Căsătoriile nu erau aranjate înainte de plecare, dar principiul era același: fiecare fată trebuia să își găsească un soț „potrivit”. Acest lucru se întâmpla în scurt timp, în câteva luni, deși unele au fost nevoite să aștepte un an sau doi pentru a se căsători.
Cu toate că era nevoie de femei în Noua Franță, oficialii nu trimiteau pe oricine în acele locuri. Femeile care voiau să se mute acolo trebuiau să îndeplinească cerințe foarte specifice, de la o bună reputație morală până la o stare de sănătate bună, necesare pentru a face față vieții dure din colonie. În plus, era nevoie ca ele să aibă și o scrisoare de recomandare din partea preotului paroh din localitate.
Așa se face că multe fete au fost trimise înapoi, pentru că Jean Talon nu le considera potrivite pentru colonie.
Conform statisticilor oficiale din acele timpuri – aproximativ 300 dintre „fiicele regelui” nu s-au căsătorit, printre acestea fiind incluse și cele trimise acasă, cele care au murit în timpul călătoriei și unele care, deși au ajuns în Noua Franță, au rămas necăsătorite.
În ciuda acestui fapt, în 1671, în Noua Franță s-au născut puțin sub 700 de copii. Pentru a încuraja procrearea, guvernul francez a oferit stimulente bănești cuplurilor pentru a avea familii numeroase. Odată ce o familie ajungea la 10 copii, părinții primeau o pensie anuală de 300 de livre.
Charles William Jefferys
Public Domain
Ceea ce este de remarcat în această „afacere”, având în vedere epoca, este grija cu care autoritățile le-au protejat pe fetele nou-venite: înainte de nuntă, viitorii soți erau obligați să semneze un contract de căsătorie, menit să ofere siguranță financiară soțiilor (în caz de deces), dar și să permită viitoarei mirese să se răzgândească și să anuleze nunta dacă își considera logodnicul nepotrivit.
BiblioArchives / LibraryArchives
CC BY 2.0
Au existat zvonuri conform cărora fetele erau recrutate din rândul prostituatelor (ceea ce, de fapt, nu era neobișnuit în istoria colonială), însă nu a fost așa – „Filles du Roi” nu erau prostituate.
Unii afirmau deja acest lucru la vremea respectivă, bazându-se pe faptul că, în secolul al XVI-lea, numeroși criminali francezi condamnați au acceptat să emigreze în Canada în schimbul libertății.
