Sisif este un personaj celebru din mitologia Greciei Antice aparținând tradiției homerice, creat în jurul secolului al VIII-lea î.Hr.
Cu toate acestea, povestea sa a depășit contextul socio-cultural al istoriei elene, deoarece a ajuns până în zilele noastre ca una dintre cele mai importante narațiuni legate de importanța găsirii unui sens în lucrurile pe care le facem și, în general, în viața noastră.
Sisif este un personaj celebru al cărţii „Legendele Olimpului”, scrisă de Alexandru Mitru, iar povestea sa a născut şi în limba română cuvântul „sisific”. Potrivit DEX, „sisific” înseamnă „care cere eforturi îndelungate, instovitoare şi zadarnice”.
Cine a fost Sisif?
Conform mitologiei grecești, Sisif – fiu al zeului vânturilor – a fost primul rege al orașului Ephira, cunoscut astăzi sub numele de Corint. El este caracterizat în Odiseea și în Iliada ca un conducător ambițios și crud, care nu a ezitat să recurgă la violență pentru a-și menține puterea și pentru a nu-și pierde influența asupra adversarilor săi, ceea ce l-a determinat să ucidă mai multe persoane.
Mai mult decât atât, nu se simțea rușinat să înșele oamenii și, în general, a fost descris ca îndeplinind caracteristicile unor escroci clasici.
Cu siguranță, a deține controlul aproape total al unui teritoriu mare și a-l conduce nu era ceva neobișnuit în acea etapă a istoriei elene, dar Sisif a avut ghinionul de a-și impune voința încălcând regulile pe care Zeus le impunea muritorilor.
Potrivit unor versiuni ale mitului, Zeus a răpit-o pe Aegina, fiica zeului râului Asopos. Sisif a profitat de ocazia când Asopos a trecut prin Corint pentru a mărturisi că a văzut-o pe Aegina cu Zeus. Toate acestea ca Asopos să facă în așa fel ca apa unui râu să curgă prin regatul lui Sisif.
După cele întâmplate, Zeus a fost furios pe Sisif pentru că l-a pârât. Există versiuni conform cărora Zeus a fost furios pe Sisif și din cauza crimelor pe care regele le comisese.
Ca răzbunare, zeul a trimis Moartea, Thanatos, după Sisif.
În momentul în care Thanatos, Moartea, s-a dus să-l aducă pe regele grec la ordinul lui Zeus, Sisif a păcălit-o, punându-i lanțurile și cătușele care trebuiau să fie folosite chiar pentru el, astfel încât să nu poată muri până la intervenția lui Ares. Ca urmare, pentru o perioadă de timp, nimeni nu a mai murit.
Apoi Ares a reușit să elibereze Moartea și l-a trimis pe Sisif în iad.
Sisif se aștepta ca toate aceste lucruri să se întâmple, astfel că i-a cerut soției sale să nu organizeze o procesiune funerară pentru el, astfel încât Sisif să aibă o scuză pentru a cere să se întoarcă în lumea muritorilor pentru a o pedepsi.
Cu viclenia sa, Sisif a reușit să-l convingă pe Hades, zeul infernului, să-l lase să se întoarcă în lumea celor vii pentru a se răzbuna pentru ceea ce a făcut soția sa.
Hades i-a îndeplinit cererea în schimbul întoarcerii sale în ținutul morții. Cu toate acestea, Sisif s-a întors în Corint cu ideea de a rămâne acolo pentru o perioadă lungă de timp și i-a păcălit pe zei, rămânând ascuns în orașul său până la o vârstă înaintată, când a murit de bătrânețe.
Pedeapsa regelui grec: Personajul condamnat să rostogolească un bolovan până în vârful unui munte, doar ca piatra să se rostogolească înapoi
wikipedia.org
Ajuns din nou în ținutul morții, Sisif a fost pedepsit de Zeus.
Pedeapsa pe care a trebuit să o suporte Sisif pentru faptele sale nu s-a bazat pe durere fizică și nici pe umilință. În orice caz, se baza pe experimentarea directă a lipsei de sens.
Titian
Pedeapsa a constat în împingerea unui bolovan imens de la baza unui munte până în vârf și apoi în urmărirea rostogolirii sale până la punctul de plecare. Potrivit unor versiuni ale mitului lui Sisif, această pedeapsă era (sau, mai degrabă, este) practic eternă.
Antonio Zanchi
Durerea lipsei de sens a vieții
Sisif este un om care nu a existat dincolo de rețeaua de narațiuni care a structurat sistemul de credințe al unei mari părți a societății grecești antice. Dar chiar dacă el aparține doar tărâmului miturilor și ficțiunilor, există ceva în figura sa cu care este ușor de identificat chiar și în epoca contemporană. Căci povestea lui ne vorbește despre tragedia de a trăi o absurditate, ceva care nu duce la nimic.
Narațiunea lui Sisif se potrivește foarte bine cu filosofia existențialistă, care, la rândul ei, a influențat foarte mult paradigma umanistă a psihologiei. Acest grup de filosofi se caracterizează prin preocuparea lor pentru aspectul fenomenologic al experiențelor, adică pentru ceea ce este subiectiv, privat și netransmisibil altor persoane, legat de propria conștiință și de senzații care nu pot fi exprimate pe deplin prin cuvinte.
De aceea, modul în care dăm sens vieții este un aspect mult explorat de existențialiști. Și de aceea, unul dintre cei mai importanți gânditori existențialiști, Albert Camus, a dedicat o carte acestei părți a mitologiei grecești: Mitul lui Sisif, carte care poate fi comandată de aici.
Camus și mitul lui Sisif
În eseul său filosofic Mitul lui Sisif, Albert Camus a interpretat experiența acestui personaj din mitologia greacă drept o metaforă a condiției umane, care este determinată de absurd. În această lucrare, autorul pune sub semnul întrebării sensul vieții și subiectul sinuciderii.
Pentru Camus, principala întrebare filosofică care trebuie abordată este: care este aspectul vieții care face ca ea să merite să fie trăită? Sau, mai succint: ce anume face ca sinuciderea să nu fie cea mai seducătoare opțiune?
În acest eseu, pedeapsa lui Sisif este comparată cu căutarea omului pentru sensul vieții într-o lume indiferentă și lipsită de sens.
Autorul nu interpretează personajul ca fiind disperat de pedeapsa sa, ceea ce îl determină să îndeplinească aceeași rutină la nesfârșit. El îl vede ca pe un om care și-a acceptat soarta, condiția sa absurdă.
Pentru Camus, experiențele de viață sunt absurde și repetitive. Pe de altă parte, ele capătă valoarea și sensul pe care le dăm atunci când ni le însușim.
Ceea ce poate face ca viața noastră să aibă valoare este ca acțiunile noastre să facă parte dintr-un “proiect de viață” care are un sens.
O alegorie a luptei pentru putere
Înainte de Camus, a existat o altă lectură a mitului. În secolul I î.Hr., poetul și filosoful roman Lucretius a interpretat experiența lui Sisif în lucrarea sa “Despre natura lucrurilor” ca pe o comparație pentru politicienii care vor să obțină puterea cu orice preț.
În acest caz, filosoful roman îl compară pe Sisif cu guvernanții pentru a face aluzie la aroganța și ambiția acestora de a se pune în fruntea poporului. Stânca pe care o rostogolește acest personaj mitologic este, prin urmare, puterea la care vor să ajungă politicienii. Ca și în mit, această acțiune de a urca pe stâncă până în vârf (sau de a ajunge la putere) este în zadar, deoarece nu vor putea face față greutății sistemului.
Citește și: Mitul grecesc al lui Narcis, tânărul care s-a îndrăgostit de propria reflexie din apă
