Papirusul, marea invenție a Egiptului Antic
În epoca faraonică, delta Nilului a fost o sursă inepuizabilă de bogăție agricolă pentru egipteni.
Timp de secole, în acest mediu privilegiat au înflorit viile, lanurile de grâu, grădinile în care creșteau pomi fructiferi și legume de toate felurile, precum și culturile de in. Însă, mai presus de toate, una dintre numeroasele plante cultivate în deltă a dobândit o importanță emblematică: o specie de trestie, care crește în mlaștini, este de culoare verde închis și poate depăși patru metri în înălțime (Cyperus papyrus).
pjt56 –, CC BY-SA 3.0
Vechii egipteni îi dădeau diferite denumiri: mehyt (literal, „planta mlaștinilor”), chuty sau uady (termeni care se referă la înflorire sau la verde, o culoare asociată cu renașterea și prospețimea).
Potrivit unor cercetători, termenul care se află la originea denumirii de astăzi, papirus, se trage din expresia „pa-en-per-aa”, care înseamnă „faraonic” sau „ceea ce aparține regelui”. Prin urmare, s-ar referi la utilizarea acestei plante pentru producerea primei forme de hârtie cunoscute în antichitate, o activitate care a generat profituri considerabile și care, prin urmare, era un monopol al faraonului.
Curând, papirusul a căpătat o semnificație simbolică. Având în vedere abundența sa deosebită în zona deltei Nilului, a devenit planta reprezentativă a Egiptului Inferior încă din perioada predinastică, în timp ce planta Egiptului Superior era lotusul.
Fiind o specie caracteristică mediilor acvatice, teologii susțineau că a crescut direct din Nun, oceanul primordial care a existat înainte de crearea lumii – și că rădăcinile sale se întindeau până la Benben, dealul care a ieșit din abis unde au apărut primii zei și primele ființe vii.
Se credea, de asemenea, că cerul și pământul erau separate de patru piloni de papirus, motiv pentru care în sălile sanctuarelor, capitelurile aveau de obicei forma acestei plante. Papirusul era considerat, de asemenea, un simbol al renașterii celui decedat în viața de apoi, deoarece era asociat cu prospețimea și abundența vegetației. Textele antice fac referire la o formulă în care defunctul pretinde că deține un sceptru de papirus pentru a fi protejat în viața de apoi.
Un material versatil
wikipedia.orgPublic Domain
Egiptenii foloseau planta în diferite moduri. Unele părți, cum ar fi tulpinile și rădăcinile, erau folosite ca hrană, fie crude, fie gătite. Din tulpină se confecționau și numeroase obiecte: frânghii, coșuri, mobilier, încălțăminte și chiar bărci. Dar, mai presus de toate, suportul de scriere cunoscut și astăzi sub numele de papirus și pe care egiptenii îl numeau ouadj.
Metropolitan Museum of Art
Sunt disponibile puține informații despre modul în care era produs papirusul. Fără îndoială, prezența mlaștinilor a făcut ca zona deltei Nilului să fie deosebit de potrivită pentru cultivarea acestei plante. Atelierele de producție a papirusului erau situate în apropiere, deoarece tulpina trebuia prelucrată în stare proaspătă. Nu se știe în ce anotimp al anului a avut loc cultivarea sau recoltarea, deși este probabil să fi avut loc primăvara sau vara.
Prin urmare, procesul de producție a papirusului începea în mlaștini, unde tulpina era dezrădăcinată (fără a fi tăiată).
Tulpinile de papirus erau folosite la fabricarea frânghiilor, coșurilor, mobilierului sau sandalelor
Unele basoreliefuri din mormintele unor înalți funcționari arată că tulpinile de papirus, odată culese, erau legate în mănunchiuri și duse la ateliere.
În acest caz, scoarța era îndepărtată de pe tulpină, miezul fiind tăiat în fâșii subțiri, cu o lățime cuprinsă între unu și trei centimetri. Aceste fâșii erau apoi așezate pe verticală, pentru a forma un strat dreptunghiular. Apoi, se realiza un alt strat cu aceleași caracteristici, care era așezat perpendicular pe primul. În acest fel, una dintre fețe avea fibrele dispuse vertical, iar cealaltă orizontal.
Pentru a compacta cele două straturi, acestea erau bătute cu un ciocan sau presate între două pietre timp de câteva zile. Sucul eliberat în mod natural de plantă era cel care le ținea unite: astfel se explică de ce tulpinile trebuiau să fie moi în momentul prelucrării.
Foile de papirus constau în mod normal din doar două straturi, dar au fost găsite și exemplare cu trei straturi. Ultimul pas în acest proces era netezirea suprafeței și tăierea marginilor. Conform basoreliefurilor faraonice, foile erau inițial de culoarea fildeșului, foarte deschise și abia cu timpul căpătau nuanța gălbuie caracteristică.
Papirusul și civilizația
Mary HarrschCC BY 2.0
Dimensiunile foilor de papirus au variat în funcție de epoci. În timpul Regatului de Mijloc, foaia standard avea o lățime cuprinsă între 38 și 42 de centimetri și o înălțime cuprinsă între 42 și 48 de centimetri.
Aceste dimensiuni au fost reduse în timpul Noului Regat, când lățimea foii a scăzut la 16-20 de centimetri, iar înălțimea la 30-33 de centimetri. La rândul lor, scribii nu foloseau foi separate, ci suluri pe care le desfăceau pe genunchi în timp ce scriau, sprijinindu-le cu mâna stângă.
Deoarece, de obicei, scriau de la dreapta la stânga, aceasta era considerată cea mai bună poziție. Fiecare rolă era formată dintr-un total de 20 de foi, care se suprapuneau cu câțiva centimetri (de la unul la trei) de-a lungul marginii laterale și apoi erau lipite împreună cu un amestec de apă și făină.
În mod obișnuit, scrierea se făcea pe fața cu fibre orizontale, dar, având în vedere costul ridicat al suportului și ușurința de depozitare, multe dintre papirusuri au fost folosite și pe verso.
Metropolitan Museum of Art
Ca suport de scriere, papirusul oferea avantaje evidente. Ușor și durabil, era potrivit pentru orice tip de text. Astfel, el a fost folosit nu numai în Egipt, ci și în Grecia, în timpul Imperiului Roman și în perioada islamică.
Richard MortelCC BY 2.0
Cu toate acestea, producția sa a fost limitată la zona Alexandriei. Din acest motiv, a sfârșit prin a fi înlocuit cu materiale mai ieftine și mai accesibile, cum ar fi pergamentul și, mai ales, hârtia, produsă din alte fibre vegetale printr-un procedeu inventat de chinezi.
