Câinii abandonaţi de la Cernobîl au dobândit o „superputere” genetică pentru a supraviețui în condițiile extreme de radioactivitate
În peisajul dezolant din jurul infamului loc al dezastrului nuclear de la Cernobîl, sute de câini sălbatici prezintă mutații genetice extraordinare.
Conform unui studiu recent, „câinii vagabonzi de la Cernobîl” nu s-au transformat în monștrii fantastici dintr-un film Godzilla, așa cum iși imaginează unele persoane, ci în adevărați supraviețuitori, capabili să reziste mediului radioactiv dur.
Acest articol explorează cercetarea revoluționară care dezvăluie adaptările genetice ale câinilor vagabonzi care locuiesc în zona de excludere de la Cernobîl. De asemenea, examinează reacțiile mai ample ale mediului, redefinind înțelegerea noastră a vieții în mediile post-nucleare.
Cum a răspuns ecosistemul Cernobîlului la dezastrul nuclear
Dezastrul de la Cernobîl, care a avut loc în data de 26 aprilie 1986, rămâne unul dintre cele mai catastrofale evenimente nucleare din istorie. În timpul unui test de siguranță nocturn, menit să simuleze o pană de curent, o serie de defecte de proiectare, erori umane și erori de comunicare au condus la o creștere incontrolabilă a puterii centralei.
Reactorul 4 a explodat, eliberând cantități enorme de material radioactiv în mediu și provocând imediat haos – incendiile au devastat totul, iar resturile radioactive s-au răspândit în întreaga Europă.
Ulterior, a fost instituită zona de excludere de la Cernobîl, care cuprinde zone cu niveluri de radiații de până la șase ori mai mari decât limita considerată sigură pentru expunerea oamenilor. Evacuarea bruscă a forțat mulți locuitori să își lase în urmă animalele de companie, sute de câini devenind astfel rezidenți ai acestei zone pustii.
Mediul din zona de excludere a fost grav afectat. În zilele care au urmat dezastrului, nivelul radiațiilor a crescut vertiginos, provocând efecte ecologice acute: plantele au dispărut, transformând peisajele în câmpuri sterpe, iar pădurea din apropiere, cunoscută acum sub numele de Pădurea Roșie, și-a văzut pinii murind și căpătând o nuanță ruginie din cauza expunerii intense la radiații.
În ciuda dezastrului, lipsa prezenței umane a dus la o recuperare neașteptată a faunei locale. De-a lungul anilor, zona a devenit un refugiu pentru diverse specii, inclusiv lupi, urși și calul lui Przewalski, o specie pe cale de dispariție.
Influența radiațiilor de la Cernobîl s-a extins dincolo de vecinătatea imediată, afectând fauna sălbatică din întreaga Europă. În 2017, o agenție veterinară de stat din Republica Cehă a raportat că aproximativ jumătate din toți mistreții din sud-vestul țării erau radioactivi, carnea lor fiind periculoasă pentru consum, conform phys.org.
Acești mistreți se hrăneau cu ciuperci subterane care absorb radioactivitatea din sol, un fenomen observat în mod similar în țările vecine Austria și Germania.
Adaptarea genetică a câinilor de la Cernobîl
Jorge Franganillo CC BY 2.0
Condusă de cercetătorul în domeniul sănătății mediului, Dr. Norman J. Kleiman de la Universitatea Columbia, o cercetare din 2023 a utilizat probe de sânge de la 116 câini. Aceste probe au fost colectate în timpul eforturilor de sterilizare și vaccinare în 2018 și 2019, în principal în apropierea centralei nucleare de la Cernobîl și a orașului Cernobîl, la o distanță de aproximativ 16 km unul de celălalt.
Analiza genetică a dezvăluit două populații distincte de câini în zona de excludere, care prezintă o diferențiere genetică semnificativă față de fiecare dintre ele și față de câinii din zonele înconjurătoare. Această diferențiere este marcată de aproape 400 de loci excepționali — regiuni genomice specifice care arată o divergență semnificativă față de genomurile tipice ale câinilor. Acești loci servesc ca markeri genetici care indică posibile mutații adaptive.
Practic, studiul susține constatările anterioare conform cărora câinii care se reproduc în libertate la centrala nucleară sunt diferiți din punct de vedere genetic de cei aflați la doar 16 kilometri distanță, în orașul Cernobîl, precum și de populațiile canine din afara zonei de excludere.
Dr. Matthew Breen de la NC State subliniază importanța acestor descoperiri, afirmând: „Aceste regiuni sunt ca niște indicatoare pe o autostradă, care ne ghidează către gene cruciale care ar fi putut evolua ca răspuns la condițiile dure de mediu”. În special, multe dintre aceste gene sunt asociate cu mecanismele de reparare a ADN-ului, sugerând o adaptare genetică la expunerea cronică la radiații.
Analiza echipei a inclus, de asemenea, explorarea modului în care câinii s-au adaptat la un peisaj plin de radiații și alți contaminanți de mediu. Potrivit Dr. Kleiman, rezultatele oferă o perspectivă unică asupra supraviețuirii într-unul dintre cele mai ostile medii din lume.
„Este remarcabil faptul că două populații distincte de câini au prosperat în ciuda condițiilor toxice severe din jurul lor”, a remarcat el. Aceste constatări sunt esențiale pentru înțelegerea implicațiilor mai largi ale expunerii pe termen lung la pericolele de mediu.
Studii genetice suplimentare au comparat acești câini cu alte animale sălbatice din zonă, cum ar fi lupii și broaștele arboricole estice, care au demonstrat, de asemenea, reziliență și adaptări specifice la mediul radioactiv. Această abordare comparativă aruncă lumină asupra modului în care speciile se adaptează la medii extreme și contaminate.
Prin documentarea acestor markeri genetici și a adaptărilor asociate acestora, această cercetare ne ajută să înțelegem mai bine reziliența genetică și ridică întrebări importante cu privire la efectele pe termen lung ale dezastrelor de mediu asupra organismelor vii.
Câinii de la Cernobîl: sunt descendenți ai celor abandonați în timpul evacuării
Câinii vagabonzi din Cernobîl, estimați la aproximativ 900, și-au creat „un colț al lor” pentru supraviețuire. Se crede că acești câini sunt descendenți ai celor abandonați în timpul evacuării, formând acum haite care bântuie satele părăsite și zonele din jurul centralei nucleare, confrom interestingengineering.com.
Acești locuitori canini s-au adaptat la condițiile dure, înfruntând ierni extreme, lipsa hranei și expunerea continuă la radiații. În mod remarcabil, ei au format legături și cu lucrătorii și oamenii de știință care vizitează periodic zona, bazându-se pe ei pentru hrană și îngrijire ocazională.
Condițiile unice din zona de excludere au făcut din acești câini subiecte de interes științific. Cercetările conduse de profesorul Norman J. Kleiman au fost esențiale pentru înțelegerea modului în care expunerea prelungită la radiații și la alți contaminanți de mediu a modelat genetica și sănătatea acestor animale. Publicate în revista Canine Medicine and Genetics, aceste studii oferă o perspectivă asupra adaptării remarcabile a câinilor la mediul lor.
Eforturile de atenuare a riscurilor la care sunt expuși acești câini s-au intensificat, grupurile de conservare și oamenii de știință oferind îngrijirile medicale necesare, vaccinuri și chiar inițiative de adopție pentru a muta unii câini în afara zonei contaminate. Aceste intervenții evidențiază un răspuns plin de compasiune la moștenirea continuă a unei tragedii nucleare, subliniind reziliența vieții chiar și în cele mai nefavorabile condiții.