Când ne gândim la deșerturile lumii, abundența apei este ultimul lucru care ne vine în minte. Dar deșertul Taklamakan pare să fie excepția de la regulă. Acesta este o imensă mare de nisip care arde sub soarele fierbinte din Asia Centrală. Se întinde în partea vestică a Chinei, ocupând bazinul Tarim, între munții Tien Shan în nord și Kunlun în sud. Acest deșert se află în topul celor mai neprimitoare zone de pe Pământ. Însă, pe lângă această caracteristică a sa, Taklamakan ar putea schimba definiţia deşertului.

În secolul XX, când China a intrat în era industrializării și dezvoltării economice rapide, conducerea țării și-a îndreptat privirea spre vest. În deșertul Taklamakan, oamenii de știință au crezut că ar putea fi stocate rezerve semnificative de petrol. Prin urmare, guvernul chinez, în anii 1980, s-a angajat să subvenționeze un studiu al acestui pământ fără viață. În cele mai grele condiții, geologii au forat și selectat mostre de rocă pentru studiu. Petrolul, așa cum se credea, a fost descoperit în Taklamakan, însă a făcut ca viața celor din zonă să fie una haotică.

Dar, după cum s-a dovedit, aurul negru nu este principala bogăție a deșertului. Specialiștii de la Academia Chineză de Științe au constatat că în acest teren lipsit de viață are loc o absorbție anormal de mare a dioxidului de carbon. Procese similare sunt de obicei observate asupra pădurilor sau a porțiunilor cu aăî, dar acest lucru nu este caracteristic deșertului. Interesați de acest fenomen, oamenii de știință au vrut să afle cauza.

Astfel, în urma cercetărilor, în bazinul Tarim s-au găsit cantități uriașe de apă sub straturile de nisip. Conform estimărilor brute, cantitatea de apă aflată sub deșert depășește, uneori, rezervațiile marilor lacuri din America. Este adevărat că bucuria bruscă a descoperirii a fost oarecum umbrită de faptul că apa are un grad ridicat de mineralizare și nu este bună pentru a fi băută. Dar poate fi folosită în agricultură.

Potrivit experților, apa din deșert s-a acumulat ca urmare a structurii sale geologice. Situat într-o depresiune înconjurată de două lanțuri muntoase, Taklamakan este un bazin natural. De asemenea, așa cum s-a dovedit, nu toată apa se evaporă sub razele soarelui și se dizolvă fără reziduuri în această mare nisipoasă. Unele părți, care penetrează nisipurile, se acumulează deasupra pietrelor și formează o acumulare mare de apă, pe care specialiștii o numesc deja „oceanul subteran”.


Citește și: Huacachina, orașul oază din mijlocul deșertului


În bazin nu există apă, în principal, deoarece aceasta este colectată de localnici pentru a fi folosită la irigarea culturilor, dar şi pentru că se filtrează în sol, sau se evaporă în aerul uscat al deşertului.

Cercetătorii au fost surprinşi să descopere că în regiune nivelul de dioxid de carbon este foarte scăzut. Ei sunt de părere că acest lucru are legătură cu activităţile umane. În urmă cu 2.000 de ani, oamenii care s-au stabilit acolo au început să irige terenurile pentru a face agricultură. Pământul este sărat, ca oceanul, ceea ce duce la dizolvarea mai rapidă a dioxidului de carbon.

„Bazinul Tarim este de circa 350.000 de kilometri pătrați, iar zona cu apă este de aproximativ 94.000 de kilometri pătrați.

Această descoperire surprinzătoare a determinat oamenii de știință să își schimbe părerile privind structura regiunilor deșertice ale planetei. În deșertul american Mojave, de exemplu, unde se află faimoasa Vale a Morții, există o absorbție excesivă de carbon. Prin urmare, cercetătorii speră că ar putea exista și aici rezerve necunoscute de apă.

travelask.rubusinessinsider.com


Citește și: Metoda prin care chinezii transformă deșertul în teren fertil