„Înmormântările în cer”: Obiceiul tibetan de a da vulturilor trupul celor decedați
Înțelegerea „înmormântărilor în cer” necesită o privire în ansamblu „în inima spirituală a Tibetului”. Deși ritualul jhator, așa cum mai este numită această înmormântare, poate părea insensibil în ceea ce privește moartea, budiștii tibetani sunt profund preocupați de realitatea morții.
Istoria tibetană este consemnată cu 2.300 de ani în urmă, într-o epocă pre-budistă condusă de războinici, șamani și un șir de regi despre care se spune că ar fi coborât din cer pe o scară magică.
Religia Bön timpurie din regiune era animistă; aceasta vedea animalele și păsările ca ființe spirituale. Deși „înmormântarea cerească” nu era în vogă pe vremea regilor tibetani, sfințenia cerului și a păsărilor era deja prezentă.
Daniele Salutari
Până în prezent, vulturul este venerat ca o creatură sacră în Tibet. Acesta nu este un gunoier macabru, ci mai degrabă un „vultur sfânt” sau chiar un dakini, un spirit al cerului. Este cu siguranță un punct de vedere pe care multe culturi îl înțeleg cu greu. De fapt, atunci când un soldat chinez a împușcat un vultur la sfârșitul anilor ’90, tibetanii din zonă au aruncat cu pietre în cel care a tras, conform nytimes.
Chensiyuan, CC BY-SA 3.0
Chiar dacă acest tip de înmormântare este o ofrandă adusă unor păsări considerate sfinte, mulți străini găsesc o anumită nesimțire în ciopârțirea morților ca hrană pentru vulturi (pentru că așa se face). Acest lucru se datorează în mare parte faptului că alte religii și tradiții de înmormântare continuă să sublinieze legătura dintre cadavrul care este și persoana care a fost. Pentru egiptenii antici și pentru multe secte creștine contemporane, se crede că spiritul celui plecat se întoarce în cele din urmă la corpul său.
Cu toate acestea, budiștii tibetani cred că un cadavru nu este altceva decât o carcasă aruncată. În timp ce trupul poate sta nemișcat pe patul de moarte, spiritul defunctului a trecut deja mai departe, prin moarte și spre o nouă încarnare.
Buddhismul tibetan și moartea
Până în secolul al XX-lea, practic singura utilizare a roții în cultura tibetană a fost utilizarea roților de Mani, sau de rugăciune, în binecuvântările spirituale. Acest fapt subliniază natura lăuntrică a societății, una care pune un accent mai mare pe explorarea conștiinței și a spiritualității decât pe lumea materială.
Să nu înțelegeți gresit: Știința își are locul ei în cultura tibetană. Regii războinici ai regiunii din secolele al VII-lea și al VIII-lea au importat o mare parte din învățăturile de matematică, medicină și arhitectură din zonele învecinate. De asemenea, ei au introdus budismul și accentul pe karmă, reîncarnare și calea de mijloc între ideile extreme.
Intrați în orice mănăstire budistă tibetană și veți vedea o reprezentare a Sipa Khorlo sau Roata Vieții, care seamănă cu un monstru terifiant. Cunoscută și sub numele de Bhavacakra, roata este, însă, mult mai mult decât o simplă artă decorativă. Ea ilustrează concepția complexă a budismului tibetan despre ciclul nesfârșit al morții, vieții și renașterii, cunoscut sub numele de samsara.
Roata ilustrează cele șase moduri în care dorința ne înlănțuie în cercul vicios al samsarei și cele șase tărâmuri prin care trece fiecare viață într-un lanț nesfârșit de moarte și renaștere. Aceste șase segmente includ trei tărâmuri superioare ale oamenilor, zeilor și semizeilor, precum și trei tărâmuri inferioare ale animalelor, fantomelor și creaturilor din infern. Budiștii cred că o persoană rămâne legată de acest lanț până când, prin intermediul celor opt căi nobile ale lui Buddha către iluminare, ea atinge Nirvana și se ridică deasupra roții.
Priviți din nou la acele tărâmuri inferioare ale mizeriei și dorinței, precum și la marele demon Yama, Stăpânul Morții care ține roata, și vedem interacțiunea crucială dintre karma, merit și moarte. Vă puteți gândi la karma ca la un fel de coardă psihică ce străbate toate formele pe care o viață le ia în samsara.
Mai mult, karma permite ca acțiunile tale dintr-o viață să o influențeze pe următoarea.
Ritualul „înmormântării în cer”
CC BY-SA 3.0
Tradiția „înmormântărilor în cer”, cunoscută și sub numele de „înmormântare cerească”, este asociată în special culturii tibetane, deși a existat și în alte civilizații de-a lungul istoriei. De pildă, adepții vechii credințe zoroastriene persane folosesc uneori un dakhma, sau turnul tăcerii, în vârful căruia vulturii se ospătează cu cadavre. După ce sunt curățate, oasele cad prin gratii de fier într-o groapă aflată mai jos. Obiceiuri similare au existat în întreaga lume ca forme nobile și ignobile de înmormântare pentru grupuri precum poporul Sioux din America de Nord și poporul Tiwi din Australia.
Ar putea părea un concept alarmant pentru oamenii care trăiesc în societatea noastră actuală, dar valorile și filosofia sa sunt complexe.
Francisco Moreno
Alegând o cale umilă și onorând natura prin hrănirea vulturilor, unii oameni din cultura tibetană au preferat să fie „înmormântați în cer” pentru a pune capăt existenței trupurilor lor fizice. Tibetanii cred că există o mare onoare în a ști că trupul se va întoarce în natură și va hrăni unele dintre creaturile naturii, în acest caz, vulturii bărboși sau „Dakinis” (care înseamnă „dansatori ai cerului”), care sunt echivalentul tibetan al îngerilor.
O „înmormântare în cer” este actul de a lăsa un cadavru, tăiat în bucăți precise de către un maestru de înmormântare, expus elementelor naturii. Acest maestru se va ocupa, de asemenea, de zdrobirea și măcinarea oaselor corpului decedat, iar apoi va lăsa rămășițele în locul ales de rudele celui decedat sau chiar de către el. Acesta este modul celor care aleg această practică de a oferi un ultim serviciu onorabil trupului lor material; trimițându-l înapoi în pământ și oferindu-l drept ofrandă vulturilor.
Această formă de înmormântare are loc adesea în locuri la mare altitudine, deoarece vulturii sunt creatura dorită pentru a fi hrănită.
wikipedia.orgCC BY-SA 3.0 de
Dacă vulturii nu devorează cadavrul oferit, este un semn de ghinion sau de păcate, deoarece înseamnă că este prea murdar pentru a fi mâncat. Cealaltă explicație pentru un astfel de rezultat este că familia defunctului nu a îndeplinit toate ritualurile funerare religioase necesare. În aceste cazuri, alte animale, cum ar fi câinii sălbatici, devorează cadavrul.
FishOil
„Înmormântarea în cer” continuă să captiveze imaginația străinilor, dar nu este nici pe departe singurul ritual funerar practicat în Tibetul modern. Următoarele tradiții prosperă și ele.
Înmormântare prin îngropare: Da, în Tibet se practică înmormântarea tradițională prin îngroparea în pământ. Cu toate acestea, această practică este rară, deoarece tibetanii o consideră, în general, un obicei inferior. Ei o rezervă pentru decesele provocate de boli sau cauze nenaturale.
Înmormântare pe stâncă: Întâlnit doar în sudul Tibetului, acest ritual funerar constă în îmbălsămarea cadavrului cu ghee (o formă de unt), sare și parfum și plasarea lui într-un sicriu de lemn. În continuare, călugării care se ocupă de cadavru transportă sicriul într-o peșteră de pe o stâncă și îl poziționează alături de alte rămășițe.
Incinerare: În cazul incinerării, corpul defunctului este ars pe un pat de lemn și paie. În regiunile nordice ale Tibetului, unde lemnul este rar, această metodă este rezervată călugărilor și aristocraților. Cu toate acestea, în sud-estul puternic împădurit, oamenii de rând pot fi incinerați și ei. Marea diferență se reduce la soarta cenușii. În timp ce cenușa unui om de rând este de obicei împrăștiată pe un vârf de munte sau într-un râu, cenușa nobililor este păstrată în obiecte sfinte din lut cunoscute sub numele de tsa-tsas.
Înmormântare în stupă: Găsite în toată Asia, stupele sunt monumente budiste sacre construite pentru a conține relicve sfinte sau rămășițele unor persoane sfinte. Defunctul este îmbălsămat cu lux de amănunte cu mirodenii și minerale rare înainte de a fi așezat.
Înmormântare în copac: Înținuturile îndepărtate din sud-estul prefecturii Nyingchi, veți găsi copaci plini de cutii și coșuri mici de lemn. Unele dintre aceste obiecte sunt agățate pe crengile pomilor, în timp ce altele atârnă în jurul trunchiului. Fiecare conține rămășițele unui copil decedat sau ale unui făt avortat.
Înmormântarea în apă: Așa cum Tibetul este un ținut cu vârfuri muntoase, este și un ținut cu râuri învolburate. Ca atare, eliminarea cadavrelor pentru a fi consumate de pești urmează aceeași logică ca și „înmormântările în cer”. Uneori, corpul este mai întâi dezmembrat, alteori este aruncat întreg. În regiunile în care „înmormântarea în cer” este obiceiul funerar preferat, înmormântarea în apă este considerată o formă joasă de înmormântare, fiind menită cerșetorilor. În sudul Tibetului, însă, vulturii sunt mai puțin obișnuiți, iar aici înmormântările în apă sunt mai frecvente decât în nord.
