Secretul de aur al Elveției: Cum a devenit o țară săracă în resurse naturale un paradis
În ce epocă este mai dificil să îți păstrezi independența – când războaiele teritoriale și religioase fac ravagii sau când lumea se află sub influența globalizării?
Elveția a reușit să lupte pentru independența sa în toate circumstanțele și în toate timpurile, dar care a fost istoria acestei lupte? Cum a reușit Elveția să devină un paradis, cu toate că este o țară săracă în resurse naturale?
Cum a devenit Elveția o țară independentă
Ricardo Gomez Angel
Elveția este situată astfel încât nu ar fi putut fi niciodată exclusă din cele mai importante procese istorice din Europa. Istoria văilor alpine datează din epoca Neanderthalului, acum 250.000 de ani, mult mai târziu de apariția lui Homo sapiens.
În antichitate, zona a fost o una tampon între Imperiul Roman și triburile din nordul Europei. Celții, elvețienii și reții, un popor care avea legături de rudenie cu etruscii, au trăit în ceea ce este astăzi Elveția. Văile alpine erau folosite pentru agricultură și creșterea animalelor, iar râurile și lacurile pentru pescuit, dar lipsa de minerale și de acces la mare a făcut ca teritoriul să fie apreciat mai ales pentru poziția sa în inima Europei.
În anul 15 î.Hr., teritoriul elvețian a fost anexat de Imperiul Roman, iar după căderea acestuia, a intrat sub dominația triburilor germanice – germanii – care au înființat mai multe regate mici în Europa. Domnia lui Carol cel Mare a dus la unificarea statelor, iar în scurt timp teritoriul elvețian a fost împărțit între mai mulți regi și împărați. La acea vreme, independența era exclusă.
În următoarele trei secole, țara alpină s-a aflat sub influența Sfântului Imperiu Roman, care câștiga teren.
Treptat, comerțul s-a dezvoltat, au fost stabilite noi rute pentru transportul de bunuri de la un capăt la altul al Europei, iar Alpii au oferit acces de pe coasta mediteraneană spre nord și înapoi. Atât împărații romani, cât și habsburgii considerau importante aceste văi, dar populația a încercat să se apere împotriva pretențiilor lor.
În 1291 a fost semnat un pact militar între cele trei cantoane sau state – Uri, Schwyz și Unterwalden. Această alianță a fost declarată ca fiind încheiată „pe vecie”. Cantoanele și satele din ele s-au angajat să se ajute reciproc, prin cuvânt și faptă, personal și în natură, în interiorul și în afara teritoriilor lor, împotriva tuturor celor care ar putea să facă rău unui canton sau tuturor.
Ceea ce este ciudat este că acest legământ nu a fost încheiat de către conducători, nu de către regi, care nu erau prezenți în cantoane, ci de către cei pe care localnicii i-au ales să-i reprezinte. Poate că acesta a fost secretul legământului. Oricum ar fi, deviza statului elvețian rămâne motto-ul muschetarilor lui Dumas: Toți pentru unul și unul pentru toți!
Au existat și încercări de a cuceri Elveția, dar, treptat, teritoriul s-a extins și numărul cantoanelor a crescut. Elvețienii au fost capabili să își apere bine teritoriul, după cum o demonstrează numeroasele cetăți și clădiri militare bine conservate.
Cine a permis ca Elveția să devină un stat independent?
Ricardo Gomez Angel
Pe măsură ce Elveția a câștigat din ce în ce mai multă libertate față de vecinii săi puternici, influența sa asupra economiei europene a crescut. În secolul al XVI-lea, țara era deja independentă, însă originile acestei independențe pot fi urmărite până la un acord al marilor puteri de a lăsa Elveția în pace.
În 1648, Tratatul de la Westfalia – încheiat între Republica Provinciilor Unite, Sfântul Imperiu Roman, Suedia, Franța, Spania și Elveția – a confirmat oficial independența țării. De atunci, statul a adoptat o politică de evitare a războiului, care, combinată cu lipsa cheltuielilor pentru întreținerea curții regale, a contribuit la eliberarea unei cantități considerabile de resurse.
A existat o tradiție de a furniza soldați mercenari altor țări, ceea ce a oferit statului un venit financiar suplimentar. Impozitele au fost abolite în unele regiuni, iar industria prelucrătoare era înfloritoare. Elvețienii au dezvoltat textilele, în special mătasea și muselina, precum și mașinăriile complexe care, mai târziu, i-au făcut pe artizanii elvețieni celebri în întreaga lume.
Dar, pentru o lungă perioadă de timp, Elveția a fost o uniune slab coezivă, fiecare canton fiind dominat de câteva familii bogate, ceea ce a dat naștere la nemulțumiri și revolte populare. Revoluția franceză a fost urmată de Revoluția elvețiană, care a dus la crearea unei republici centralizate, deși aceasta nu a beneficiat de prea mult sprijin popular.
Împăratul Napoleon Bonaparte a aprobat o nouă constituție pentru Elveția (cunoscută sub numele de „Actul de mediere” din 1802), care a readus federalismul și autonomia cantoanelor. Până în 1815, Elveția a devenit un stat autonom, independent de Franța.
Secolul al XIX-lea a fost o perioadă în care statul și-a rezolvat conflictele interne, în special confruntarea religioasă dintre catolici și protestanți.
Secretul de aur al independenței
Victor He
Acum, în secolul XXI, când vine vorba de succesul economic al Elveției, lista începe cu dezavantajele țării. Nu are zăcăminte minerale, există puțin spațiu pentru agricultură, nu are acces la mare și mai mult de două treimi din teritoriul său este acoperit de munți. Din punct de vedere istoric, elvețienilor li s-a dat foarte puțin, așa că a fost evident pentru ei: cel mai important și mai valoros lucru de care se puteau folosi erau chiar oamenii țării.
Puține alte locuri din Europa au avut un astfel de sistem de formare a meșteșugarilor, prin bresle și ucenicie. Elvețienii au învățat de mult timp cum să participe la deciziile importante din punct de vedere politic și chiar și acum cele mai importante probleme de stat sunt votate de public.
Paul Szewczyk
Se crede că sursa bogăției statului este reprezentată de banii nerevendicați lăsați în bănci de naziști și de victimele acestora după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar nu toată lumea este de acord cu acest aspect.
Matt Foster
În timpul celor două războaie mondiale din secolul trecut, Elveția a reușit să își mențină independența, deși neutralitatea sa declarată a fost armată. Elvețienii erau duri în politica externă și se pricepeau la război. Este adevărat că acest lucru a jucat și în favoarea celorlalte facțiuni mai puternice din conflict, deoarece ar fi fost puțin probabil ca armata acestei țări mici, oricât de bine antrenată și motivată ar fi fost, să fie capabilă să-și apere suveranitatea.
Datorită secolelor în care nu a avut parte de războaie, Elveția a reușit să își păstreze nu numai patrimoniul istoric, ci și infrastructura creată.
Ronnie Schmutz
Se poate presupune că țara își va păstra în continuare statutul de țară bogată – elvețienii muncesc din greu, ca și până acum, astfel încât faimoasele produse din Elveția (precum brânzeturile, ceasurile, sortimentele de ciocolată etc.) să aducă și mai mult profit țării.
Elveția este încă neutră – dar înarmată: toți bărbații cu vârste cuprinse între 19 și 31 de ani sunt obligați să presteze serviciul militar pentru un total de 260 de zile, repartizate pe o perioadă de 10 ani. De altfel, în 2022, s-a discutat posibilitatea extinderii recrutării şi în cazul femeilor, ca soluţie pentru insuficiența forţelor armate.
