Cum își alege un Papă numele? De la Papa Leon al XIV-lea la Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc
Într-unul dintre cele mai solemne și urmărite momente ale vieții religioase globale, fumul alb se ridică din coșul Capelei Sixtine, semnalând alegerea unui nou Suveran Pontif. Mii de oameni adunați în Piața Sfântul Petru, alături de milioane din întreaga lume, privesc cu emoție balconul de la Loggia delle Benedizioni. Acolo, cardinalul protodiacon rostește celebra frază: Habemus Papam. Însă, în acea clipă de revelație, nu este anunțat doar numele de botez al cardinalului ales, ci și noul său nume papal – un act cu încărcătură simbolică, teologică și istorică uriașă.
Această alegere nu este un simplu act ceremonial. Este, de fapt, prima decizie importantă a noului Papă și un mesaj către Biserică și către lume. Numele pe care și-l alege pentru pontificat devine nu doar identitatea sa publică, ci și o declarație programatică despre direcția spirituală, morală și pastorală pe care intenționează să o urmeze. Așa cum un rege medieval era încoronat cu un titlu ce indica viziunea sa politică, la fel un Papă își asumă o identitate simbolică care poate onora trecutul, reflecta prezentul și contura viitorul Bisericii Catolice.
Cineva poate întreba: „Ce importanță are un nume?” În tradiția catolică – și, de altfel, în toată tradiția iudeo-creștină – numele nu este doar un identificator. Este o vocație, un destin și o promisiune. Din acest motiv, alegerea numelui papal este un act personal, profund spiritual, dar și un gest public de orientare și misiune.
Cardinalul american Robert Prevost, în vârstă de 69 de ani, a fost ales noul papă și lider al Bisericii Romano-Catolice și a adoptat numele de Papa Leon al XIV-lea. „Numele papal Leon arată, fără surpriză, un Papă care va fi puternic într-o perioadă de criză, din punct de vedere istoric”. Numele de Leon al XIV-lea a fost ales în onoarea Sfântului Leon cel Mare, unul dintre cei mai importanți Papi ai Bisericii Catolice, cunoscut pentru învățăturile sale teologice și pentru consolidarea autorității papale în secolul al V-lea.
Ultimul Papă care a ales numele Leon a trăit în urmă cu mai bine de 100 de ani. Papa Leon al XIII-lea a condus Biserica Catolică din 1878 până în 1903. Primul Papă cu acest nume, Papa Leon cel Mare, a condus Biserica Catolică în perioada 440-461.
Papa Leon al XI-lea a avut unul dintre cele mai scurte pontificate din istorie, care a durat mai puțin de o lună – de la 1 aprilie 1605 până la moartea sa, în data de 27 aprilie 1605.
Rădăcinile biblice și teologice ale schimbării de nume
S K
În Scriptură, schimbarea numelui nu este niciodată o simplă formalitate. Din perspectivă biblică, acest gest reflectă o transformare profundă a identității, o reconfigurare a misiunii personale și o chemare divină către un nou destin. De la Vechiul Testament la Noul Testament, numele sunt schimbate de Dumnezeu sau în contextul unei revelații spirituale decisive, iar această tradiție este esențială pentru înțelegerea motivului pentru care și un Papă alege să-și asume un nou nume la începutul pontificatului său.
Un exemplu semnificativ din Vechiul Testament este cazul lui Avram, căruia Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam, spunând: „Te fac tatăl multor neamuri” (Geneza 17:5). Schimbarea numelui înseamnă, aici, o extindere a misiunii și o reorientare către un plan divin mai vast. Similar, Iacov devine Israel, după lupta cu îngerul, semnificând o luptă spirituală ce definește poporul ales (Geneza 32:28).
În Noul Testament, episodul cel mai relevant este cel al lui Simon, căruia Isus îi spune: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Aici nu este vorba doar de o poreclă sau o simplă etichetare simbolică, ci de un mandat. Simon devine Petru – piatra – pe care se va întemeia comunitatea creștină. Acest act este considerat în tradiția catolică drept instituirea primului Papă.
În viața monahală, tradiția schimbării numelui s-a dezvoltat începând cu secolul al III-lea, când călugării își abandonau numele lumesc pentru a primi unul nou, care simboliza ruperea de trecutul profan și intrarea într-o viață consacrată. Astfel, numele devenea o mărturisire a noii identități spirituale.
Toate aceste precedente formează fundamentele teologice și simbolice ale obiceiului papal de a alege un nou nume la momentul înscăunării. Nu este o invenție recentă și nici o simplă practică estetică, ci o continuare a unei vechi tradiții spirituale care asociază numele cu chemarea divină. Alegerea unui nou nume este o formă de metanoia – o convertire interioară, o reformulare a misiunii și o exprimare a legăturii dintre persoană și destinul Bisericii.
De aceea, în momentul în care cardinalul protodiacon îl întreabă pe noul ales în conclav: „Quo nomine vis vocari?” (Cu ce nume dorești să fii numit?), întreaga încărcătură biblică și teologică a acestei întrebări planează asupra răspunsului. Răspunsul va fi rostit cu solemnitate și, din acel moment, destinul spiritual al celui care fusese simplu cardinal se unește cu cel al unui Papă, într-o nouă identitate publică și religioasă.
Citește și: Cea mai lungă alegere papală din istoria Bisericii Catolice: trei ani fără un Papă pe Scaunul Apostolic
Originea tradiției în Biserica Catolică
Deși astăzi pare de neconceput ca un Papă să nu adopte un nou nume la începutul pontificatului său, această practică nu a fost întotdeauna o regulă. În primele secole ale creștinismului, episcopii Romei – considerați ulterior Papi – își păstrau numele de botez pe tot parcursul misiunii lor pastorale. Abia în secolul al VI-lea s-a produs o schimbare semnificativă, care a marcat începutul unei tradiții devenite apoi normativă.
Primul Papă care a ales în mod explicit să își schimbe numele a fost Papa Mercurius, ales în anul 533. Numele său de botez, Mercurius, era derivat din numele zeului roman Mercur, o divinitate păgână a comerțului și a călătorilor. Considerând că ar fi nepotrivit ca episcopul Romei – Vicarul lui Hristos – să poarte numele unei zeități păgâne, el a decis să adopte un nou nume: Ioan al II-lea (Johannes Secundus), în onoarea unui sfânt venerat. Acest gest a fost fără precedent și a stabilit un cadru simbolic puternic: acela că păstorul Bisericii Catolice trebuie să înceapă pontificatul cu o identitate reînnoită, purificată și asumată în mod conștient.
De-a lungul următoarelor secole, această alegere a devenit o convenție, iar începând cu secolul al X-lea, niciun Papă nu a mai urcat pe scaunul Sfântului Petru fără să-și aleagă un nou nume. Totuși, motivațiile din spatele acestor alegeri au început să varieze. Dacă inițial era vorba doar de evitarea unor conotații păgâne, treptat alegerea a devenit un instrument de afiliere simbolică, de afirmare a unei viziuni sau de transmitere a unui mesaj pastoral.
Astfel, numele adoptate de papi nu mai sunt aleatorii, ci fac trimitere directă la figuri istorice – papi anteriori, sfinți sau lideri spirituali – sau la evenimente și contexte în care Biserica se află în momentul alegerii. Spre exemplu, un Papă care își asumă numele de Grigore poate dori să evoce autoritatea doctrinară a lui Grigore cel Mare, în timp ce un Ioan poate trimite la spiritul reformator al Ioan al XXIII-lea și la Conciliul Vatican II.
Această tradiție are și o dimensiune liturgică și juridică. Imediat ce cardinalul ales acceptă alegerea conclavului, i se adresează întrebarea rituală, formulată în latină: “Quo nomine vis vocari?” (Cu ce nume vrei să fii numit?). Răspunsul este comunicat imediat cardinalului protodiacon, care, la rândul său, anunță lumii întregi identitatea noului Papă prin celebra formulă: “Annuntio vobis gaudium magnum: habemus papam…” urmată de numele său.
Prin urmare, tradiția numelui papal nu este doar un obicei; este o expresie profundă a responsabilității spirituale și simbolice pe care noul Papă și-o asumă în fața credincioșilor și a lumii. Alegerea numelui devine prima formă de comunicare oficială și vizionară a pontificatului care tocmai începe.
Când și cum își alege Papa noul nume
Momentul în care un cardinal devine Papă este unul de o solemnitate absolută, dar și de o intensitate personală copleșitoare. După ce un candidat obține majoritatea de două treimi în conclav – adică voturile necesare din partea cardinalilor electori –, acesta este întrebat, în mare taină, dacă acceptă alegerea. Dacă răspunde afirmativ cu cuvintele Accepto, urmează o întrebare imediată, aparent simplă, dar cu o greutate enormă: Quo nomine vis vocari? („Cu ce nume vrei să fii numit?”). Această întrebare, rostită în limba latină de către cardinalul decan sau protodiacon, declanșează un moment de reflecție spirituală profundă.
În mod tradițional, cardinalii care intră în conclav nu au voie să discute despre numele papal pe care l-ar alege, iar niciun candidat nu are certitudinea că va fi ales. Totuși, este de așteptat ca fiecare dintre ei să fi contemplat această întrebare, chiar dacă doar în inima sa. Alegerea numelui se face, așadar, în intimitatea unei decizii personale, într-un moment de maximă intensitate spirituală, într-o cameră izolată din Capela Sixtină, sub frescele lui Michelangelo.
În acea clipă, cardinalul ales devine Papă din punct de vedere canonic. Numele ales este consemnat și comunicat cardinalului protodiacon, care urmează să-l anunțe public de la balconul Bazilicii Sfântul Petru. Apoi, la scurt timp, este emis un document oficial care recunoaște începutul pontificatului sub numele respectiv.
Este important de menționat că acest nou nume devine identitatea completă a papei în viața oficială a Bisericii. Numele de botez nu va mai fi folosit decât în contexte biografice sau istorice. De pildă, Jorge Mario Bergoglio a devenit Papa Francisc, iar Joseph Ratzinger a devenit Benedict al XVI-lea. Așa cum noul Papă, Robert Prevost, a adoptat numele de Papa Leon al XIV-lea.
Această alegere se produce rapid, dar este profund semnificativă. Nu este rezultatul unei decizii colective, nici al unei negocieri sau al unei strategii politice externe. Este prima expresie de voință a noului pontif, o alegere solitară, dar revelatoare, care va fi interpretată de teologi, istorici și jurnaliști din întreaga lume. În câteva secunde, un singur cuvânt – un nume – devine titlul unui nou capitol în istoria milenară a Bisericii Catolice.
După această alegere, noul Papă este dus în Camera Lacrimilor, o mică sală laterală a Capelei Sixtine, unde îmbracă pentru prima dată veșmintele papale. Acolo, singur sau asistat de confesor, poate medita pentru câteva minute la responsabilitatea pe care tocmai și-a asumat-o. Este un moment aproape sacru, în care numele ales începe să se încarce cu sens și, în mod simbolic, să se contopească cu sufletul celui care l-a rostit.
Astfel, într-o lume în care schimbările de identitate sunt adesea privite cu scepticism sau ușurătate, Biserica Catolică păstrează ideea profundă că un nume nou poate marca un început radical, o renaștere, o chemare la sfințenie și slujire.
Citește și: Cum se alege un Papă: totul despre conclav, votul secret și semnalul fumului alb
Semnificația spirituală și pastorală a alegerii
Alegerea numelui papal este primul act de guvernare al unui nou Papă, dar dincolo de dimensiunea oficială, această decizie poartă o încărcătură profund spirituală. Este un mesaj în sine, un rezumat concentrat al misiunii pe care Papa și-o asumă înainte ca vreun discurs să fie rostit.
În primul rând, numele ales reflectă viziunea pastorală și spirituală a pontifului. Dacă Papa își ia numele după un sfânt cunoscut pentru misiunea sa socială, de exemplu, transmite un mesaj clar despre empatie, justiție socială și apropierea de cei marginalizați. Acesta este cazul clar al Papei Francisc, care a ales acest nume inspirat de Sfântul Francisc de Assisi, simbol al umilinței, al iubirii pentru săraci și al respectului pentru creație. El însuși a explicat, într-o conferință de presă, că în momentul alegerii, un cardinal i-a spus: „Nu uita de cei săraci!”, iar acest îndemn i-a trezit imediat în minte imaginea lui Francisc de Assisi. Astfel, numele nu a fost o simplă alegere poetică, ci o declarare a priorităților pontificatului său.
De asemenea, alegerea unui nume poate indica o afiliere teologică sau doctrinară. Papa Benedict al XVI-lea, de exemplu, a ales acest nume inspirat atât de Benedict al XV-lea – cunoscut ca „Papa păcii” în timpul Primului Război Mondial – cât și de Sfântul Benedict de Nursia, fondatorul monahismului occidental. Prin acest nume, Joseph Ratzinger a transmis intenția de a readuce stabilitate, disciplină și reflecție profundă într-o lume marcată de agitație și confuzie morală.
Pe de altă parte, unele alegeri sunt făcute pentru a exprima continuitatea cu un pontificat anterior. Cazul cel mai clar este cel al Papei Ioan Paul I, care a fost primul Papă ce a adoptat un nume dublu – în semn de omagiu și continuitate față de Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea, doi papi ai Conciliului Vatican II. Deși pontificatul său a fost foarte scurt (33 de zile), numele său a creat un precedent. Papa Ioan Paul al II-lea a dus mai departe această moștenire, preluând același nume compus și legându-se astfel direct de reformele, viziunile și spiritul deschis al celor doi predecesori.
Numele papal are și o funcție profetică. El poate anunța o eră de reforme, de întoarcere la valorile originare ale creștinismului, de luptă împotriva abuzurilor sau de reconciliere într-o Biserică fragmentată. Într-o instituție în care schimbările sunt lente, numele poate fi primul semn al unui nou început.
Mai mult, numele ales poate avea un impact profund asupra percepției publice și a receptivității față de Papă, mai ales în primele luni de pontificat.
Nume frecvente în istoria papală și simbolismul lor
Istoria papală este marcată de un anumit număr de nume care au fost repetate de-a lungul decadelor, simbolizând continuitatea, tradiția și aspirațiile Bisericii. Anumite nume sunt alese cu o frecvență mai mare decât altele, iar aceasta nu se datorează întotdeauna unui simplu capriciu, ci unui proiect spiritual și pastoral clar. Alegerea unui nume popular reflectă dorința unui Papă de a se alinia cu modelele consacrate de tradiție, dar și de a transmite un anumit mesaj către credincioși și întreaga lume.
Ioan – un nume de continuitate și deschidere
Unul dintre cele mai frecvente nume ale papei este Ioan, care a fost adoptat de nu mai puțin de 23 de papi, fiind cel mai popular nume din istoria papalității. Acesta evocă, în primul rând, Ioan Botezătorul și Ioan Evanghelistul, două figuri biblice fundamentale ale creștinismului. Alegerea numelui „Ioan” simbolizează, în multe cazuri, o legătură strânsă cu spiritualitatea evanghelică, cu mărturia credinței și cu „botezul” unui nou început.
Totuși, cel mai emblematic Papă care a purtat acest nume a fost Ioan al XXIII-lea, cunoscut ca „Papa bun”, ale cărui reforme au marcat o deschidere majoră a Bisericii către lumea modernă, în special prin convocarea Conciliului Vatican II. Ales în 1958, Ioan al XXIII-lea a fost un suporter al dialogului interreligios și al reconcilierii, iar numele său a rămas simbol al unui Papă care a adus un suflu nou în interiorul Bisericii Catolice, deschizând-o spre problemele și provocările contemporane.
În mod similar, Ioan Paul al II-lea a ales să poarte numele acestui mare precursor, combinând astfel idealurile de deschidere și modernizare ale lui Ioan al XXIII-lea cu forța și voința de transformare spirituală și socială pe care le-a adus prin pontificatul său. Alegerea numelui „Ioan Paul” a fost și un semn al continuității în gândirea teologică și pastorală, dar și un omagiu adus celor care au influențat Biserica în perioada postbelică.
Gregorie – un nume de autoritate doctrinară și reformă
Un alt nume semnificativ în tradiția papală este Gregorie, care a fost ales de 16 papi de-a lungul istoriei. Cel mai faimos dintre aceștia a fost Grigore cel Mare, unul dintre cei mai importanți papi din istoria Bisericii, cunoscut pentru reforme liturgice și administrative fundamentale. Grigore cel Mare a fost cel care a consolidat primatul papal, contribuind la formarea unei structuri centrale de putere în cadrul Bisericii. Alegerea acestui nume este văzută ca un simbol al măreției doctrinare, al reformelor administrative și al răspunderii directe față de Biserica universală.
Papii care aleg numele „Gregorie” doresc să sublinieze o continuare a acestei autorități teologice, iar alegerea lor poate semnifica un angajament ferm față de întărirea dogmelor Bisericii și față de unificarea structurilor religioase internaționale. De asemenea, numele poate reflecta și dorința de a întări disciplina morală și spirituală în rândul clerului.
Benedict – simbol al tradiției și al păcii
Un nume care a fost adoptat de 16 papi, inclusiv de Papa Benedict al XVI-lea, este Benedict. Alegerea acestui nume este de obicei asociată cu sfântul Benedict de Nursia, fondatorul Ordinului Benedictin, un simbol al disciplinei, al rugăciunii și al reflecției monastice. Într-un context mai larg, Benedict al XVI-lea a ales acest nume pentru a se conecta la moștenirea religioasă și intelectuală a monahismului, dar și pentru a adresa provocările contemporane ale Bisericii, legate de pierderea tradițiilor și de secularizarea societății.
Papa Benedict al XVI-lea, prin numele său, a transmis un mesaj clar despre necesitatea de a reîntoarce Biserica la rădăcinile sale spirituale și teologice. În același timp, numele „Benedict” aduce aminte și de Benedict al XV-lea, un Papă care a condus Biserica în timpul Primului Război Mondial și care a fost cunoscut pentru eforturile sale de mediere și pentru susținerea păcii. Astfel, numele are o dublă semnificație: o legătură cu tradiția monastică și o adâncă angajare în misiunea păcii și reconcilierii.
Leon – un nume al autorității și învățăturii
În istoria papală, numele Leon a fost ales de 14 papi (inclusiv Papa Leon al XIV-lea), iar cel mai faimos dintre aceștia a fost Leon cel Mare, unul dintre cei mai influenți lideri spirituali din istoria Bisericii. Leon cel Mare a fost un Papă cunoscut pentru definirea dogmei despre natura lui Hristos și pentru consolidarea autorității papale. De asemenea, el a jucat un rol crucial în apararea Bisericii de influențele externe și în întărirea unității dogmatice a creștinismului.
Alegerea numelui „Leon” este adesea un semn al unui Papă care dorește să continue traditia autorității dogmatice și să sublinieze puterea învățăturii teologice. De asemenea, numele poate semnala un angajament față de protecția Bisericii în fața amenințărilor externe și față de consolidarea unității ecleziastice.
Așadar, alegerea numelui papal rămâne un moment de mare importanță, cu un impact semnificativ asupra atât al Bisericii Catolice, cât și asupra lumii. Este un act simbolic profund, care reflectă tradițiile milenare ale Bisericii, dar care este totodată o decizie strategică ce poate influența direcția spirituală și socială a pontificatului. Prin alegerea unui nume, Papa își exprimă viziunea teologică și pastorală, stabilind o legătură cu tradițiile și cu modelele istorice ale Bisericii, dar și cu realitățile contemporane, care sunt tot mai complexe și diverse.
Pe măsură ce Biserica se confruntă cu provocările lumii moderne, alegerea numelui papal va continua să fie o decizie crucială în definirea pontificatului unui papă. Este o alegere care poate reprezenta un mesaj clar și puternic despre direcția în care Biserica trebuie să meargă, o invitație la schimbare sau un angajament față de tradițiile fundamentale ale credinței. Fie că este vorba de continuitate, de inovare sau de reconciliere, alegerea numelui papal rămâne un moment cheie în istoria Bisericii Catolice, care nu doar marchează începutul unui nou pontificat, ci și pune bazele unei noi etape spirituale în cadrul Bisericii.