Universul 25, unul dintre cele mai terifiante experimente din istoria științei
Un peisaj sumbru, cenușiu și multă cenușă care curge încet din cer. Fum peste tot. Sunete de explozii multiple. Poate o lovitură a unui asteroid sau un război nuclear.
Acesta este modul în care ipoteticul sfârșit al rasei umane este adesea prezentat în filmele post-apocaliptice. Dar ce s-ar întâmpla dacă extincția umană nu ar semăna cu o scenă cinematografică ci, în schimb, ar fi o realitate iminentă?
Ei bine, nimic nu este imposibil.
În ultimele câteva sute de ani, populația umană a crescut, ajungând de la un miliard în 1804 la 7,9 miliarde în 2022. În tot acest timp, au existat îngrijorări legate de faptul că numărul nostru ar putea depăși capacitatea noastră de a produce hrană, ceea ce ar duce la o foamete îngrozitoare.
Însă, progresele în agricultură, schimbările în practicile agricole și noile tehnologii agricole ne-au oferit suficientă hrană pentru a hrăni omenirea, demonstrându-se astfel că modul în care este distribuită hrana este cel poate provoca foamete în masă.
Pe măsură ce ne folosim resursele și criza climatică se înrăutățește, toate acestea s-ar putea schimba – dar, deocamdată, suntem capabili să producem mai multă hrană decât avem nevoie, chiar dacă aceasta nu este distribuită corect.
Dar, în timp ce toată lumea era îngrijorată de lipsa resurselor, un cercetător în domeniul comportamentului din anii 1970 a încercat să răspundă la o altă întrebare: ce se întâmplă cu societatea dacă toate poftele și nevoile noastre sunt satisfăcute? Răspunsul – conform studiului său: acte de canibalism urmate la scurt timp de o apocalipsă.
John B. Calhoun s-a apucat să creeze o serie de experimente care, în esență, să satisfacă toate nevoile rozătoarelor și apoi să urmărească efectul asupra populației de-a lungul timpului.
Cat Calhoun, CC BY-SA 3.0
Cel mai îngrozitor dintre aceste experimente a fost numit, în mod dramatic, Universul 25 – realizat între 1954 și 1972.
Etologul și cercetătorul comportamental John B. Calhoun susținea că efectele sumbre ale suprapopulării rozătoarelor reprezintă un model sumbru pentru viitorul rasei umane.
Lucrând cu cercetători de la Institutul Național de Sănătate Mintală din SUA, Calhoun a creat universul de șoareci perfect pentru a-și efectua studiul. Mediul a fost conceput pentru a elimina problemele care ar duce la mortalitate în sălbăticie.
Ceea ce părea a fi o utopie a șoarecilor și un paradis totodată – hrană și apă nelimitate, niveluri multiple și zone de cuibărire private – s-a transformat rapid într-o congestie turbulentă care a dus la o scădere a populației urmată de comportamente tulburătoare și patologice ale membrilor.
Ricky Kharawala
Calhoun a petrecut ani de zile perfecționându-și metodele și și-a repetat experimentul de 25 de ori – de aici și numele – Universul 25 – și a observat rezultate sinistru de identice de fiecare dată.
Proiectarea acestor habitate a fost simplă. Amenajarea era un dreptunghi de 3,5 metri pe 3,5 metri, împărțit în patru secțiuni egale prin garduri electrice. Fiecare secțiune a fost echipată în mod identic cu un buncăr de hrană, apă și zone de cuibărit.
În experimentul său final, spațiul pe care l-a proiectat putea găzdui 3.840 de șoareci, dar populația a atins un vârf de 2.200 de șoareci și a început să scadă de acolo, prezentând în același timp o varietate de comportamente anormale, adesea distructive.
Rezultatul a arătat ceea ce Calhoun a descris ca fiind scufundarea comportamentală, ceea ce înseamnă o creștere a activităților patologice din cauza stresului implicat de o populație ridicată.
Yoichi R Okamoto
Uneori, masculii dominanți se năpusteau asupra celorlalți membri – inclusiv asupra puilor – adesea mușcându-i și rănindu-le coada. În cazul femelelor, această criză comportamentală se manifesta printr-o capacitate redusă de construire a cuibului și de creștere a puilor. Mamele își abandonau puii sau pur și simplu uitau complet de ei, lăsându-i să se descurce singuri.
Rata de mortalitate infantilă a depășit 90%, deoarece multe femele au adoptat forme de comportament mai agresiv sau s-au abținut complet de la sarcinile materne.
„Ultimele sute de animale născute nu au învățat niciodată să dezvolte comportamente sociale”, a explicat Calhoun. În cazul lor nu exista interes pentru împerechere. Nefiind împerechere, nu au existat descendenți.
Indiferent de amploarea experimentelor, același set de evenimente avea loc de fiecare dată:
- Șoarecii se împerecheau des și se înmulțeau în cantități mari.
- În cele din urmă, se producea o stabilizare.
- Rozătoarele dezvoltau comportamente ostile sau antisociale.
- Populația era pe cale să dispară.
Potrivit lui Calhoun, faza morții consta în două etape: „prima moarte” – caracterizată prin pierderea scopului vieții dincolo de simpla existență (inclusiv pierderea dorinței de a se împerechea, de a crește puii sau de a-și stabili un rol în societate) – și „a doua moarte”, marcată de sfârșitul propriu-zis al vieții și de dispariția Universului 25.
Shawn Lynch
Cercetătorii au pus capăt experimentului, dar, cu ajutorul constatărilor lor, au prezis că aceste modificări patologice ar fi dus în cele din urmă la moartea coloniilor. La încheierea lor, au ales patru masculi și femele și le-au permis să se înmulțească, dar comportamentul lor a fost inexorabil modificat, astfel încât niciunul dintre puii lor nu a supraviețuit.
La acea vreme, experimentul și concluzia au devenit destul de populare, rezonând cu sentimentele oamenilor despre supraaglomerarea din zonele urbane care duce la „decăderea morală” (deși, desigur, acest lucru ignoră atât de mulți factori precum sărăcia și prejudecățile).
Sfârșitul utopiei loarecilor ar fi putut apărea „nu din densitate, ci din interacțiunea socială excesivă”, a spus istoricul Edmund Ramsden în 2008 . „Nu toți șoarecii lui Calhoun înnebuniseră. Existau și șoareci care duceau o viață relativ normală.” Din păcate, însă, șoarecii mai agresivi au fost capabili să controleze teritoriul și să-i izoleze pe toți ceilalți.
La fel ca în cazul producției de alimente din lumea reală, este posibil ca problema să nu fi fost resursele adecvate, ci modul în care aceste resurse au fost controlate.
