12 lucruri pe care nu le știai despre Sokushinbutsu sau automumificarea călugărilor budiști
Pare imposibil ca cineva să se automumifice. Dar exact asta este sokushinbutsu. Această automumificare a fost o practică religioasă a călugărilor budiști din Japonia, în secolele XI-XIX. În timp ce procesul în sine poate părea brutal, călugării care au pus în practică Sokushinbutsu au privit totul ca pe o modalitate de a obține iluminarea.
Asta nu înseamnă că automumificarea este ușoară. Călugării s-au înfometat și, în cele din urmă, s-au îngropat – chiar dacă încă mai erau în viață. Călugării de succes sokushinbutsu sunt considerați a fii „Buddha vii”.
Sokushinbutsu a fost interzis în Japonia, dar corpul unora dintre acești călugări automumificați există și astăzi. Mumiile din templul Dainichi expuse oferă o privire în ansamblu asupra acestui ritual straniu.
Automumificarea este un proces de 3.000 de zile
Procesul de automumificare necesită de obicei 3.000 de zile de pregătire ritualică. Această perioadă de pregătire este necesară pentru ca un călugăr să-și transforme corpul într-o relicvă.
Cel mai important aspect fizic al acestui proces se concentrează pe dietă. Călugării japonezi careîncercau să realizeze automumificare renunțau mai întâi la consumul de cereale. Astfel, în prima parte a procesului ei mâncau doar nuci și fructe de pădure.
Mokujikyo sau dieta cu scoarță de copac
În cea de-a doua parte a procesului, călugării consumau numai ace de pin, scoarță de copac și rășină. Acesta este motivul pentru care dieta sokushinbutsu a fost numită „mâncarea copacilor” sau mokujikyo. Dacă acest lucru nu este înspăimântător, conform unor studii efectuat asupra mumiilor sokushinbutsu, unii călugări au înghițit chiar și pietre de râu.
După două mii de zile de dietă strictă, corpul călugărilor începea să se usuce, suferind de foame și deshidratare.
Înfometarea îi scapă de descompunere
ผู้สร้างสรรค์ผลงาน/ส่งข้อมูลเก็บในคลังข้อมูลเสรีวิกิมีเดียคอมมอนส์ – เทวประภาส มากคล้าย CC BY 3.0
Perioada extinsă de înfometare îndeplinea „cerința necesară a suferinței” și, de asemenea, a solidifica baza mumificării. În timp ce călugărul murea de foame, corpul său scăpa de grăsime și apă – ambele încurajând descompunerea după moarte.
Pe scurt, foamea făcea ca trupul călugărului să fie rezistent la bacterii și insecte.
Consumau ceai toxic Urushi
În timp ce sufereau de foame, călugării consumau un ceai din nuci și ierburi toxice pentru a inhiba dezvoltarea bacteriilor în corpul lor. O băutură populară a fost ceaiul făcut din scoarța copacului Urushi.
Consumul acestui ceai grăbea moartea călugărului, ajutând în același timp la conservarea corpului său din interior spre exterior.
Apa cu arsen ajuta la procesul de automumificare
Mulți călugări care au încercat automumificarea au efectuat procesul lângă Dainichi-Boo. S-a descoperit că un izvor din apropiere acesti zone are un nivel ridicat de arsen. La fel ca ceaiul Urushi, această apă cu arsen a grăbit probabil moartea, prevenind descompunerea.
Cel mai faimos călugăr sokushinbutsu, Shinnyokai Shonin, este așezat pe Muntele Yudono în Templul Dainichi-Boo.
Călugării s-au îngropat de vii
După suficiente zile de înfometare și meditație, călugării se retrăgeau într-un mic mormânt sau cameră, nu mult mai mare decât propriul lor trup, așezându-se la aproximativ 3 metri sub sol, așezați într-o poziție de lotus. Sicriul lor era acoperit cu cărbune și în interiorul lui era introdusă o tijă din bambus pentru a permite călugărului să respire.
Călugărul continua să mediteze, sunând dintr-un clopot pentru a-i anunța pe ceilalți că este încă în viață. Odată ce nu mai suna, se presupunea că acesta a murit. Mormântul era ulterior sigilat, iar cadavrul lăsat sub pământ încă 1.000 de zile.
Descompunerea indică eșecul
După 1.000 de zile, trupul călugărului era scos din mormânt. Frecvent, corpul era găsit putrezind. În aceste cazuri, rămășițele călugărului nu erau potrivite pentru închinare. Rămășițele era reîngropate, dovedindu-se astfel că miile de zile de suferință și meditație au fost degeaba.
Dacă, însă, corpul nu prezenta semne de degradare, acesta era tămâiat pentru tratarea pielii si asigurarea longevității acesteia.
Puțini călugări au avut succes
Dacă un cadavru era găsit într-o stare de conservare, acesta era venerat. Călugării automumificați erau văzuți ca Buddha, așa că erau expuși în temple.
Kūkai, primul călugăr care a practicat Sokushinbutsu
În secolul al IX-lea, călugărul japonez Kūkai (cunoscut și sub numele de Kobo Daishi) și adepții săi practicau Shugendo, care este practica disciplinei pentru a obține puterea spirituală. Kūkai a trecut printr-o perioadă de meditație profundă aproape de sfârșitul vieții sale. El a renunțat la mâncare și apă și, în cele din urmă, a murit. Mormântul său a fost deschis după moartea sa, iar corpul său a fost găsit într-o stare de conservare, astfel încât părea că doarme.
De la descoperirea lui Kūkai, procesul sokushinbutsu s-a dezvoltat și a evoluat pentru a fi practicat de mulți din secta Shingon.
Mumiile există chiar și astăzi
Sokushinbutsu este o practică ilegală
Împăratul Meiji a făcut ilegală automumificarea în Japonia, în 1877. El a interzis, de asemenea, deschiderea mormintelor călugărilor care au încercat sokushinbutsu, cu excepția cazului în care călugărul a intrat în mormânt, înainte de a fi adoptată legea.
La acea vreme, un călugăr pe nume Tetsuryūkai petrecuse deja ani buni pregătindu-se pentru sokushinbutsu. În ciuda legii, el s-a pecetluit într-un mormânt în 1878 și a devenit în cele din urmă unul dintre ultimii călugări budiști care au practicat Sokushinbutsu și au avut succes.
Cartea Cultivarea răbdării – Tehnici budiste pentru a depăși mânia și furia – de Dalai Lama – poate fi comandată cu reducere de pe elefant.ro.
