De unde provine numele Mării Mediterane? În primele texte biblice, ea este menționată pur și simplu ca „yam” – cuvântul ebraic pentru „mare”

Posted on mai 13, 2025

by Adela

Curiozități

De mii de ani, Marea Mediterană a reprezentat mai mult decât o întindere de apă sărată între continente. A fost un spațiu de întâlnire între civilizații, un drum pe care au circulat bărcile oamenilor, idei, mărfuri și credințe.. Încă din cele mai vechi timpuri, acest bazin maritim a servit drept pod între Nordul Africii, Orientul Apropiat și Europa. Fie că vorbim despre egipteni, greci, fenicieni, romani, arabi sau otomani, toți au fost influențați – și la rândul lor au influențat – lumea Mediteranei.

Dar această mare comună nu a fost întotdeauna percepută sau numită la fel. În funcție de cultura, perioada istorică și perspectiva geografică a fiecărui popor, ea a purtat diverse denumiri. Uneori era doar „marea”, alteori era „marea noastră”, „marea dintre pământuri”, „marea de apus” sau chiar „marea albă”. De la simpla desemnare descriptivă, până la declarații simbolice de posesie, numele date Mediteranei ne spun multe despre cum a fost înțeleasă și valorificată de către diferite civilizații.

Cum era numită Marea Mediterană în Antichitate

O H 237 CC BY-SA 4.0

În Antichitate, ideea unei denumiri unitare pentru întinderea de apă pe care o numim azi Marea Mediterană nu exista. Deși era cunoscută și utilizată de o multitudine de popoare, fiecare cultură a numit-o în mod diferit, în funcție de poziția geografică, perspectiva simbolică sau interesele politice ale vremii.

Pentru multe dintre civilizațiile timpurii, marea nu avea neapărat nevoie de un nume propriu. Ea era pur și simplu „marea” – adică unica mare cunoscută și accesibilă, neavând nevoie de o distincție semantică specială. Acest tip de denumire generală se regăsește atât în culturile semitice, cât și în cele indo-europene.

În multe limbi vechi, contextul era cel care preciza sensul. De exemplu, pentru un egiptean de la Alexandria sau un grec din Creta, „marea” însemna fără îndoială întinderea care le scălda țărmurile. Nu era nevoie de alte clarificări. Această abordare onomastică simplă și intuitivă este tipică pentru societățile în care un anumit element natural este omniprezent și definitoriu.

Pe măsură ce navigația, comerțul și expansiunea teritorială s-au extins, denumirile au început să se diferențieze, fie pentru a desemna porțiuni ale mării, fie pentru a reflecta viziunea culturală sau religioasă asupra ei. În unele cazuri, marea era identificată în raport cu popoarele de pe țărmuri; în altele, în funcție de poziția sa față de centrul perceput al lumii locuite.

Această diversitate terminologică reflectă nu doar lipsa unui standard comun, ci și faptul că Marea Mediterană era un spațiu viu, polifonic, privit din unghiuri multiple. Ea nu era doar un corp de apă, ci un spațiu de contact, conflict și creație culturală. De aceea, istoria numelui ei este în același timp o istorie a percepțiilor și relațiilor dintre civilizații.

Citește și: Marea Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii: „Axaina” a fost prima sa denumire

Denumirea în cultura ebraică: de la „mare” la „marele apus”

Quinto Cenni

În tradiția ebraică veche, Marea Mediterană nu avea un nume propriu în sensul modern al cuvântului. În primele texte biblice, ea este menționată pur și simplu ca „yam” – cuvântul ebraic pentru „mare”. Acest termen general desemna corpul de apă cunoscut de poporul israelit, și contextul era cel care lămurea la ce mare se referă. Asemenea mod de denumire reflectă o percepție geografică în care marea nu era „una dintre multe”, ci „marea” – adică acea întindere impunătoare de la marginea țării.

În unele pasaje din Vechiul Testament, apare expresia „hay-yam” („marea”), cu sensul de „marea cea cunoscută”, iar în contexte mai descriptive apar și forme calificate:

„hay-yam hag-gadol” – „marea cea mare”
„hay-yam ha-ma’araví” – „marea de apus”
„yam Pelishtim” – „marea filistenilor”

Aceste expresii nu erau neapărat toponime oficiale, ci reflectau perspectiva teritorială și culturală a poporului ebraic. Pentru locuitorii vechiului Israel, Mediterana era marea care se întindea la vest, acolo unde soarele apune. De aceea, ea este uneori numită și „marea apusului” sau „marea occidentală” – un exemplu clar de cum geografia și simbolismul se împletesc în onomastică.

Este important de menționat că aceste denumiri nu exprimau ideea unei mări „în mijlocul pământului”, așa cum o va face mai târziu termenul latin „Mediterraneum”, ci mai degrabă o margine a lumii cunoscute, o limită între pământ și necunoscut.

În același timp, folosirea expresiei „marea filistenilor” subliniază o altă dimensiune a denumirii: asocierea geografică cu popoarele de pe coastă. În acest caz, filistenii – un popor maritim stabilit pe coasta sudică a Canaanului – erau folosiți drept reper geografic.

În concluzie, pentru evrei, Marea Mediterană nu avea un nume propriu universal, ci mai degrabă identificatori descriptivi care reflectau dimensiunea, poziția și relația cu alte popoare. Aceste expresii oferă o perspectivă locală, contextuală, și pun în lumină caracterul funcțional, nu simbolic, al denumirii.

Citește și: Istoria asirienilor: Regatul lor, cunoscut ca Imperiul Asirian, a fost unul dintre cele mai puternice imperii ale lumii antice

Egiptenii și asirienii: un spațiu fluid, cu nume multiple

În lumea antică a Egiptului și a Asiriei, Marea Mediterană era cunoscută și percepută printr-o prismă diferită de cea a evreilor. Dacă în cultura ebraică predominau referințele contextuale și simbolice, în Egipt și în Mesopotamia asistăm la o încercare mai sistematică de a clasifica și denumi spațiile maritime – însă tot cu un caracter relativ, în funcție de poziția geografică și de interesul cultural sau militar față de ele.

Denumirile egiptene: între necunoscut și delimitare regională

Textele egiptene antice nu folosesc un singur nume pentru întregul bazin mediteranean. În unele inscripții și documente, apare expresia „Marea filistenilor”, probabil inspirată de proximitatea acestui popor maritim, stabilit pe coasta sudică a actualului Israel și Gaza. Această denumire apare și în alte surse antice și pare să indice zona de est a Mediteranei, nu întregul bazin.

Pentru egipteni, Mediterana era în primul rând o limită nordică a lumii cunoscute, dar nu un spațiu de explorare extensivă. Cultura egipteană a fost orientată în special spre Nil și interiorul Africii, iar deschiderea către Mediterana a venit mai târziu, mai ales în perioadele de expansiune militară sau contact cu civilizațiile din Levant.

Asirienii: clasificare mai riguroasă

Mult mai riguroși în clasificarea teritoriilor și a mărilor au fost asirienii, un popor organizat și expansiv, cu o cultură administrativă complexă. Începând cu secolul al VI-lea î.Hr., în documentele asiriene apar trei denumiri diferite pentru Marea Mediterană, care reflectă un efort de localizare și diferențiere regională:

Tâmtu rabîtu – „marea mare” sau „marea cea mare”
Tâmtu elîtu – „marea de sus” sau „marea de nord”
Tâmtu ša šulmi šamši – „marea de la apusul soarelui”

Aceste denumiri sunt semnificative nu doar prin diversitate, ci și prin dimensiunea conceptuală. Ele exprimă atât percepția asupra mărimii și direcției, cât și relația cu mișcarea soarelui – o constantă importantă în cosmologia și organizarea spațială a lumii antice.

Asirienii, spre deosebire de egipteni, au perceput marea ca pe o entitate întinsă și stratificată, ceea ce arată că aveau conștiința unei Mediterane întregi, nu doar a unei porțiuni. Acest lucru este remarcabil, având în vedere că încă nu exista o hartă unificată a bazinului mediteranean.

Prin urmare, în lumea egipteană și mesopotamiană, Mediterana nu avea un nume fix și universal, dar era recunoscută și clasificată în funcție de direcție, mărime și referințe culturale. Aceste nume reflectă modul în care aceste civilizații înțelegeau și organizau lumea – nu doar ca spațiu fizic, ci și ca ordine simbolică.

Percepția grecilor: „marea de dincolo de coloane”

Civilizația greacă antică este strâns legată de Marea Mediterană. Pentru greci, marea nu era o simplă întindere de apă, ci o parte fundamentală a vieții de zi cu zi – o cale de comerț, explorare, colonizare și mit. Cu toate acestea, chiar dacă Mediterana ocupa un loc central în existența lor, grecii nu au avut, în primele secole, un nume unic și standardizat pentru întregul bazin mediteranean.

Marea ca spațiu familiar, dar fragmentat

Grecii au folosit diverse denumiri pentru porțiuni ale mării: Marea Egee, Marea Ionică, Marea Libiană, etc. În scrierile lui Herodot, părintele istoriei, se folosește adesea expresia „pelagos” („marea”), fără o specificație exactă – ceea ce sugerează că, la fel ca în cultura ebraică, termenul era determinat de context.

Această abordare indică o viziune regionalizată a mării: grecii nu vedeau Mediterana ca pe o entitate unitară, ci ca pe un mozaic de mări interconectate, fiecare cu specificul ei, în funcție de geografie, climă și popoarele care o locuiau.

„Marea de dincolo de coloane”

Geograful Strabon, în secolul I î.Hr., se referă la Mediterana cu expresia „marea dintre coloane” sau „marea de dincolo de coloanele lui Heracles” – o referire la Strâmtoarea Gibraltar, care era considerată limita vestică a lumii cunoscute. Coloanele lui Heracles (sau Hercule, în versiunea romană) reprezentau o barieră simbolică între lumea ordonată a pământului și haosul necunoscutului oceanic.

Această formulare exprimă o viziune mitologică și geografică în același timp, în care Mediterana era considerată spațiul locuit, cunoscut, organizat – în contrast cu necunoscutul Ocean Atlantic de dincolo de „coloane”.

Termenul modern în limba greacă

În greaca modernă, denumirea standard pentru Mediterana este „Mesógeios Thálassa” (Μεσόγειος Θάλασσα), care se traduce literal ca „marea de mijloc”. Această denumire este influențată de echivalentul latin „Mare Mediterraneum” și reflectă o percepție geografică mai modernă – aceea a unei mări aflate „în mijlocul pământurilor”.

Termenul grec „mesógeios” provine din cuvintele „mesos” (mijloc) și „ge” (pământ), și este folosit și pentru a desemna zonele interioare ale unui teritoriu, adesea în opoziție cu cele de coastă. Așadar, în modernitate, grecii au adoptat o viziune centralizată și conceptuală a Mediteranei, în linie cu viziunea romană târzie și renascentistă.

În concluzie, grecii antici, deși extrem de conectați cu Mediterana prin navigație, comerț și cultură, nu au denumit marea în mod unitar. Totuși, au lăsat în urma lor o percepție geografică și simbolică puternică, în care Mediterana apare ca un spațiu locuit și cunoscut, delimitat de misterul din afara sa. Această viziune va influența profund și felul în care romanii, succesorii lor spirituali și politici, au înțeles și numit această mare.

Mare Nostrum: viziunea romană asupra Mediteranei

Nzeemin CC BY-SA 3.0

Pentru romani, Marea Mediterană nu a fost doar un spațiu geografic sau comercial, ci și un simbol al dominației imperiale. Pe măsură ce Roma s-a extins de la un oraș-stat modest la o putere continentală, Mediterana a devenit centrul strategic al lumii romane. În acest context, denumirea mării a căpătat o încărcătură politică și ideologică profundă.

„Mare Nostrum” – Marea noastră

Cea mai cunoscută denumire folosită de romani pentru Mediterană a fost „Mare Nostrum”, care înseamnă „marea noastră”. Această formulare exprimă clar ideea de posesie și apartenență: marea aparținea Romei, era controlată de Roma și era un element definitoriu al puterii imperiale. Termenul apare frecvent în sursele latine, în special în perioada de apogeu a Imperiului, când Roma domina toate țărmurile mediteraneene – din Hispania și Galia până în Egipt, Iudeea și Anatolia.

Această expresie nu era doar un nume, ci și o declarație de autoritate geopolitică. Prin „Mare Nostrum”, romanii își afirmau hegemonia asupra întregului bazin, sugerând că ordinea, civilizația și comerțul se aflau sub supravegherea Romei. În viziunea lor, Mediterana era centrul lumii, iar Roma – centrul Mediteranei.

„Mare Internum” – Marea interioară

O altă denumire folosită de romani era „Mare Internum”, adică „marea interioară”. Această formulare reflectă o perspectivă geografică și simbolică: marea era percepută ca inima lumii locuite, înconjurată de teritorii populate și organizate în jurul Romei.

„Mare Internum” accentua ideea că Mediterana nu era la marginea lumii, ci în centrul ei. Spre deosebire de oceanele necunoscute și sălbatice, această mare era cunoscută, civilizată și străbătută de drumuri comerciale, legiuni, corăbii și idei.

Când apare termenul „Mare Mediterraneum”?

Curios este că termenul „Mare Mediterraneum” – astăzi cel mai răspândit nume al acestei mări – nu a fost folosit de romani în Antichitate, cel puțin nu în primele secole ale imperiului. Acesta apare mult mai târziu, în secolul al VI-lea d.Hr., în scrierile lui Isidor din Sevilla, un savant și cleric vizigot din Hispania.

„Mare Mediterraneum” înseamnă, literalmente, „marea dintre pământuri” (din latină: medius – mijloc, terra – pământ), și reflectă o viziune geografică mai abstractă, în care Mediterana este văzută ca o mare aflată în mijlocul lumii cunoscute. Această interpretare este mai puțin imperială și mai mult cartografică, apărând într-o epocă în care gândirea geografică începea să se dezvolte în mod sistematic.

Termenul s-a răspândit în Evul Mediu târziu și, mai ales, în perioada Renașterii, când hărțile europene au început să folosească „Mare Mediterraneum” ca denumire standard. Cartografi celebri, precum Rumold Mercator, l-au inclus pe hărțile lor încă din anii 1590, și de atunci termenul a devenit dominant în Europa.

Mediterana ca spațiu al puterii

Pentru romani, Mediterana era mai mult decât un spațiu fizic: era o structură ideologică. În viziunea romană, a avea controlul asupra acestei mări însemna a avea controlul asupra lumii civilizate. De aceea, numele „Mare Nostrum” nu este doar un toponim, ci un simbol politic și cultural, care a fost reactivat chiar și în epoci moderne, precum în perioada fascistă din Italia, când Mussolini a visat la o „nouă Mediterană romană”.

Astfel, prin denumirile pe care le-au folosit, romanii nu doar că au numit această mare, ci au modelat percepția despre ea pentru secole întregi. Moștenirea lor lingvistică, geopolitică și simbolică este vizibilă chiar și în prezent.

Apariția termenului „Mare Mediterraneum” și consacrarea sa

Termenul „Mare Mediterraneum”, deși astăzi este universal asociat cu această întindere de apă, nu a fost inventat de romanii clasici, ci a apărut mult mai târziu, în perioada târzie a Antichității, când Imperiul Roman trecea prin transformări majore și viziunea asupra lumii începea să se rescrie în cheie creștină și enciclopedică.

Isidor din Sevilla și prima atestare

Prima utilizare cunoscută a expresiei „Mare Mediterraneum” apare în lucrarea „Etymologiae” (scrisă în jurul anului 636 d.Hr.) a lui Isidor din Sevilla, episcop și savant vizigot considerat una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale Evului Mediu timpuriu. În această enciclopedie a cunoașterii antice, Isidor încearcă să sistematizeze și să transmită moștenirea romană în contextul creștin al noii Europe postimperiale.

El folosește expresia „mare mediterraneum quia inter terras situm est”, adică „marea mediteraneană, pentru că este situată între pământuri”, explicând astfel etimologia prin componenta medius („mijloc”) și terra („pământ”). Acest mod de numire reflectă o viziune cartografică și abstractă, în care Mediterana apare ca o mare aflată în inima lumii cunoscute.

Este de remarcat că termenul „Mediterraneum” nu are conotații de posesie, ca în „Mare Nostrum”, ci este un nume descriptiv, geografic, fără încărcătură imperială. Este un exemplu de cum schimbările de viziune asupra lumii se reflectă în limbajul geografic.

Răspândirea termenului în Evul Mediu și Renaștere

După Isidor, termenul „Mare Mediterraneum” a fost preluat treptat în scrierile cărturarilor medievali, dar nu a fost imediat dominant. În Evul Mediu, multe hărți europene foloseau în continuare denumiri regionale sau tradiționale: „Mare Internum”, „Mare Magnum”, „Mare Romanum”, sau chiar combinații precum „Mare Nostrum Mediterraneum”.

Abia în perioada Renașterii, odată cu renașterea studiului geografiei clasice și apariția cartografiei moderne, termenul „Mare Mediterraneum” a început să se impună ca standard toponimic. Mari cartografi ai epocii, precum Gerardus Mercator și fiul său Rumold Mercator, au folosit această denumire în hărțile lor din secolul al XVI-lea și al XVII-lea.

În același timp, limbile europene în plină formare (franceza, italiana, spaniola, engleza, germana) au adoptat, cu variații minime, acest termen:

fr. Méditerranée
it. Mediterraneo
esp. Mediterráneo
eng. Mediterranean
ger. Mittelmeer (marul de mijloc)

Astfel, numele a devenit reflexul unei viziuni europene despre lume, în care centrul perceput al civilizației era continentul european, iar Mediterana era „marea interioară” a acestei civilizații.

O denumire legată de puterea cunoașterii

wikimedia.org CC BY 2.0

Consacrarea termenului „Mare Mediterraneum” nu reflectă doar schimbările politice, ci și evoluția intelectuală a Europei. De la o viziune mitologică și religioasă a lumii, Europa trecea către o viziune științifică, măsurabilă, ordonată, în care numele mării exprima poziția sa geografică, nu legătura sa cu o anumită cultură sau imperiu.

Această denumire a supraviețuit și s-a impus datorită puterii limbii latine în mediul academic și religios, dar și datorită rolului central al Europei în cartografia globală din perioada marilor descoperiri geografice.

Astăzi, aproape toate limbile europene folosesc un derivat al „Mediterraneum” pentru a desemna această mare, perpetuând o viziune născută în secolul al VI-lea, dar consolidată în plin avânt al științei renascentiste.

Variații arabe și turce: o lume de nume

Odată cu expansiunea islamică din secolele VII–X și apariția marilor califate arabe, precum cel omeiad și cel abbasid, Marea Mediterană a intrat într-o nouă etapă istorică și culturală. Spațiul mediteranean nu mai era dominat doar de viziunea romană sau greacă, ci devenise un loc de întâlnire – și uneori confruntare – între lumea creștină și cea musulmană.

În acest context, geografii și cartografii arabi au început să numească Mediterana în moduri diferite, fiecare reflectând poziția geografică, influențele culturale și percepțiile religioase ale autorilor și ale popoarelor care trăiau de-a lungul coastelor sudice ale mării.

Diversitatea numelor în sursele arabe

Spre deosebire de tradiția latină, în care s-a impus treptat un singur nume („Mare Mediterraneum”), în lumea arabă medievală Mediterana a fost cunoscută sub multiple denumiri, în funcție de regiune, școală cartografică sau moment istoric. Printre cele mai întâlnite se numără:

Bahr al-Rūm – „Marea romanilor” (referire la Bizanț)
Bahr al-Shām – „Marea Siriei”
Bahr Miṣr – „Marea Egiptului”
Bahr al-Maghrib – „Marea Occidentului”
Bahr al-Ifranj – „Marea francilor” (cruciaților)
Bahr Dimashq – „Marea Damascului”
al-Baḥr al-Abyaḍ – „Marea Albă”
al-Baḥr al-Abyaḍ al-Mutawassiṭ – „Marea Albă Mijlocie”

Această varietate de nume reflectă nu doar realitățile geografice, ci și diversitatea culturală a lumii islamice medievale, în care Egiptul, Siria, Anatolia sau Maghrebul aveau propriile centre de putere și tradiții intelectuale.

„Marea Albă” – o metaforă cu mai multe înțelesuri

Dintre toate denumirile arabe, cea mai interesantă și perenă este fără îndoială „al-Baḥr al-Abyaḍ”, adică „Marea Albă”. Această expresie a fost folosită din secolul al X-lea și până în prezent, fiind păstrată și în arabă modernă sub forma completă „al-Baḥr al-Abyaḍ al-Mutawassiṭ” – „Marea Albă Mijlocie”.

Există mai multe teorii despre originea acestei denumiri:

Simbolică – În cultura arabă, culoarea albă era uneori asociată cu direcția vestică, așa cum negrul simboliza estul. Mediterana, aflată la vest de multe centre islamice orientale (Bagdad, Damasc), era astfel „marea albă”.
Perceptivă – Apa Mediteranei, mai deschisă la culoare și cu mai multă lumină solară decât alte mări, putea părea „mai albă” decât, de exemplu, Marea Roșie (care se numește în arabă „al-Baḥr al-Aḥmar”).
Comparativă – Pentru a distinge între mările din jurul lumii islamice, cartografii au folosit culori: „Marea Albă” (Mediterana), „Marea Neagră”, „Marea Roșie”, „Marea Verde” (Golful Persic), etc.

Această denumire a fost păstrată și de alte popoare influențate de tradiția arabă.

Percepția în limba turcă

Sub influența Imperiului Otoman, care a dominat spațiul estic și sudic al Mediteranei timp de secole, denumirea „Marea Albă” a fost preluată și adaptată. În turca modernă, Mediterana se numește „Akdeniz”, care înseamnă tot „Marea Albă”.

Această denumire corespunde unei clasificări tradiționale turcești a mărilor pe culori:

Akdeniz – Marea Albă (Mediterana)
Karadeniz – Marea Neagră
Kızıldeniz – Marea Roșie

Această abordare confirmă faptul că numele date Mediteranei nu sunt doar desemnări geografice, ci și reprezentări culturale, ancorate în simbolism, tradiții și moduri de a percepe lumea.

Alte denumiri regionale

În albaneză, Mediterana este cunoscută drept „Deti Mesdhe”, iar în ebraica modernă se folosește termenul „Yam Tikhon”, ambele având sensul de „Marea de mijloc”, în acord cu sensul latin. În unele limbi orientale influențate de islam (persana clasică, urdu), apar forme derivate din „marea romanilor” sau „marea occidentală”.

Astfel, în lumea islamică și turcică, Mediterana a fost percepută nu doar ca un spațiu geografic, ci ca o zonă de întâlnire între civilizații, care primea nume în funcție de poziție, simbolism sau relațiile cu celelalte puteri maritime.

Denumiri moderne

Archie McNicol

Pe măsură ce Europa a intrat în epoca modernă, odată cu Renașterea, marile descoperiri geografice și apariția națiunilor-stat, limbajul geografic s-a standardizat. Marea Mediterană a devenit o prezență centrală în atlase, hărți, enciclopedii și lucrări științifice. În acest context, denumirea „Mediterranée / Mediterraneo / Mediterráneo / Mediterranean / Mittelmeer” s-a impus în aproape toate limbile europene.

De la hartă la limbaj cotidian

În secolele XVII–XIX, odată cu generalizarea învățământului, tipărirea în masă și dezvoltarea administrațiilor moderne, termenii geografici s-au stabilit și au intrat în limbajul comun. „Marea Mediterană” (sau echivalentul său în fiecare limbă) nu mai era doar o noțiune cartografică, ci o realitate culturală și identitară.

Această denumire reflecta o viziune a Europei asupra propriei poziții în lume: continentul era perceput ca „centrul civilizației”, iar Mediterana – „marea interioară” a acestui spațiu. Astfel, numele nu desemna doar o întindere de apă, ci și un spațiu simbolic de unitate și moștenire comună.

Mediterana în marile limbi europene

Fiecare limbă a preluat forma latină cu adaptări fonetice și morfologice minore:

franceză: la Méditerranée
italiană: il Mediterraneo
spaniolă: el Mediterráneo
portugheză: o Mediterrâneo
engleză: the Mediterranean Sea
germană: das Mittelmeer („marea de mijloc”)
română: Marea Mediterană

Acest consens onomastic arată nu doar influența latinei, ci și difuzarea unei viziuni geopolitice comune: Europa era centrul civilizației, iar Mediterana, un simbol al valorilor clasice, al comerțului, artei și istoriei comune.

Un spațiu perceput ca unitate culturală

În secolul XX, ideea Mediteranei a depășit chiar și granițele geografice. Odată cu dezvoltarea studiilor culturale, a antropologiei și a istoriei regiunii, Mediterana a început să fie percepută ca un întreg civilizațional: nu doar o mare, ci un mod de viață, o identitate comună.

Autori ca Fernand Braudel, în celebra sa lucrare „La Méditerranée et le monde méditerranéen à l’époque de Philippe II” (1949), au pus accent pe caracterul unificator al mării: ritmurile vieții, comerțul, gastronomia, religia și istoria popoarelor riverane se influențau reciproc, dincolo de diferențele politice sau lingvistice.

Astfel, „Marea Mediterană” a devenit un concept cultural, nu doar geografic – un simbol al unei lumi comune care a generat idei, conflicte, imperii și religii, dar și un spațiu în care popoarele s-au întâlnit, s-au amestecat și s-au definit reciproc.

O viziune centrată pe Europa

Totuși, este important de remarcat că denumirea „Mediterranean” reflectă o viziune eurocentrică asupra lumii. Ea presupune că marea este „în mijloc” – dar în mijlocul a ce? Al Europei, al lumii cunoscute de către grecii și romanii antici, al hărților desenate în Evul Mediu și în Renaștere. Din perspectiva unor popoare din Africa sau Orientul Mijlociu, Mediterana nu era un centru, ci o limită – o frontieră între lumi.

Așadar, chiar și numele actual al mării ne spune mai mult despre cei care au numit-o, decât despre marea în sine. El reflectă puterea de a defini spațiul și de a-i conferi sens, dar și capacitatea limbajului de a transmite ideologie.

Motivațiile din spatele numelor: geografie, putere, simbolism

Denumirile pe care diverse popoare le-au atribuit de-a lungul timpului Mării Mediterane nu sunt întâmplătoare. Fiecare reflectă o viziune asupra lumii, un raport de putere, o interpretare culturală sau o realitate geografică. Deși numele au fost extrem de variate – de la „Marea noastră” la „Marea Albă” sau „Marea dintre pământuri” – ele pot fi grupate în funcție de patru mari motivații semantice: mărimea, posesia, culoarea și poziționarea geografică.

1. Mărimea – percepția copleșitoare a vastului

Pentru popoarele care nu aveau acces la oceane, Mediterana era, prin comparație, uriașă. În special pentru evrei și asirieni, marea era numită „marea cea mare” (hay-yam hag-gadol, Tâmtu rabîtu) – nu ca formă de clasificare topografică, ci ca reacție directă la întinderea ei nemărginită în raport cu peisajul familiar.

Această formulare exprimă măreția și impresia de infinit, specifică unei lumi în care cunoașterea geografică era încă limitată. „Marea cea mare” era un loc misterios, greu de stăpânit, înspăimântător uneori – dar fascinant și puternic.

2. Posesia – marea ca obiect politic

Romanii au fost cei care au introdus cel mai clar dimensiunea politică și ideologică în denumirea mării. „Mare Nostrum” – „marea noastră” – nu era doar o constatare geografică, ci o declarație de dominație. Mediterana devenise un „lac roman”, o zonă controlată militar, economic și simbolic de Imperiul Roman.

Aceeași tendință s-a perpetuat în denumiri precum „Marea francilor”, folosită în lumea arabă pentru a desemna zona aflată sub controlul cruciaților, sau „Marea bizantinilor”, care reflecta influența Imperiului Bizantin în estul Mediteranei.

Prin aceste nume, marea nu era doar localizată, ci și însușită – devenea un spațiu de afirmare identitară și exprimare a puterii.

3. Culoarea – simboluri culturale și direcții

Unii termeni se bazează nu pe proprietăți fizice, ci pe asocieri simbolice. Așa este cazul expresiei „Marea Albă” (al-Bahr al-Abyad în arabă, Akdeniz în turcă), care nu descrie culoarea reală a apei, ci reflectă un cod cultural.

În multe tradiții orientale, culorile sunt asociate cu direcțiile geografice: alb pentru vest, negru pentru nord, roșu pentru sud, verde pentru est. Astfel, „Marea Albă” nu este o caracterizare cromatică, ci o poziționare în raport cu centrul cultural și religios al lumii islamice.

Același cod este întâlnit în denumirile altor mări: Marea Neagră, Marea Roșie sau chiar „Marea Verde” (Golful Persic), în unele texte persane și arabe.

4. Poziționarea geografică – marea „din mijloc”

Cea mai răspândită motivație în limbajul modern este cea geografică: denumirea Mediteranei ca „marea dintre pământuri” sau „marea din mijloc”. Termenul Mediterraneum derivă din latină (medius + terra) și reflectă o viziune centralizată asupra lumii.

Această viziune s-a impus în Renaștere și a fost perpetuată de tradiția științifică și cartografică europeană. Ea exprimă ideea că Mediterana este centrul civilizației, spațiul în care Europa, Asia și Africa se întâlnesc – o „mare interioară” care unește, în loc să despartă.

Această percepție a fost preluată și de alte limbi și culturi: în greacă (Mesógeios), în ebraică (Yam Tikhon), în albaneză (Deti Mesdhe), în germană (Mittelmeer). Toate aceste denumiri traduc, într-o formă sau alta, „marea de mijloc” – o idee cartografică, dar și ideologică, ce reflectă o ordine spațială a lumii cunoscute.

Marea care a unit, prin nume și sens

Marea Mediterană, cu țărmurile ei scăldate de trei continente, a fost martora nașterii unora dintre cele mai influente civilizații ale lumii. De-a lungul mileniilor, ea a legat imperii, a încrucișat rute comerciale și a fost scena unor confruntări dramatice, dar și a unor sinteze culturale spectaculoase. Din Egiptul antic și până în Uniunea Europeană de astăzi, Mediterana a rămas un spațiu viu, în continuă transformare, dar cu o identitate profundă și recognoscibilă.

Numele pe care i le-au dat oamenii în tot acest timp ne spun, poate, la fel de mult despre ei cât și despre mare în sine. Evreii o numeau „marea cea mare” sau „marea de apus” – un punct de graniță și uimire. Egiptenii și asirienii o clasificau după dimensiune sau direcție, ca pe o entitate complexă. Grecii o fragmentau și o mitizau, iar romanii o revendicau politic: „marea noastră”. Arabi, turci și perși au văzut în ea o „mare albă”, asociind-o cu simboluri, direcții și puteri. Europenii moderni au pus-o în centrul hărților lor, numind-o simplu „marea dintre pământuri”.

Dincolo de aceste diferențe, există un numitor comun: Mediterana a fost percepută mereu ca un spațiu special, care cerea un nume pe măsură. Un spațiu care nu putea fi ignorat, ci trebuia definit, înțeles și, adesea, revendicat. Fie că era văzută ca graniță sau ca centru, ca sursă de teamă sau ca drum spre prosperitate, această mare a stârnit reacții profunde – și fiecare nume reflectă o relație emoțională, simbolică și culturală.

Astăzi, numele „Marea Mediterană” este aproape universal. Îl regăsim pe hărți, în cărți, în limba comună și în gândirea geopolitică. Dar nu trebuie să uităm că acest nume este rezultatul unui lung proces istoric, în care fiecare epocă și cultură și-a adus contribuția. El nu e un simplu termen geografic, ci o sinteză de sensuri și experiențe umane.

Marea nu s-a schimbat. Aceleași valuri care au dus corăbiile fenicienilor, galerele romane, navele otomane sau vapoarele comerciale moderne bat și azi țărmurile Greciei, Italiei, Egiptului, Tunisiei și Franței. Dar modul în care o numim și o înțelegem s-a schimbat – și continuă să evolueze.

În fiecare nume pe care l-a purtat Mediterana se ascunde o viziune asupra lumii. Iar în această diversitate de voci care au încercat s-o numească, se conturează poate cel mai fidel portret al unei mări care nu desparte, ci unește.