Viața lui Constantin cel Mare, primul împărat creștin al Romei
Constantin I sau Constantin cel Mare nu a fost doar primul împărat roman care s-a convertit la creștinism, ci și un conducător care a unificat și a consolidat enorm imperiul.
Un singur împărat roman este numit „cel Mare”, iar acel împărat este Constantin. Astăzi îl asociem pe Constantin mai ales cu creștinarea imperiului său, însă chiar dacă ar fi rămas păgân, Constantin și-ar fi meritat titlul de „cel Mare”.
Puțini oameni au schimbat destinul unui întreg continent. Constantin a ajuns la putere când soarta Romei atârna în balanță. Eforturile predecesorilor săi scoseseră Roma din lupta disperată pentru supraviețuire, care este numită Criza secolului al III-lea.
Cu toate acestea, dacă ce era mai rău se terminase, bătălia era departe de a fi câștigată. Lui Constantin i-a revenit sarcina de a stabiliza noua ordine mondială care a devenit cunoscută sub numele de Antichitatea târzie.
Deși există scrieri care descriu faptele lui Constantin cel Mare, conducătorul rămâne o enigmă. Puțini dintre biografii lui Constantin au fost imparțiali.
Unii l-au descris pe Constantin cel Mare ca fiind înțelept și binevoitor. Alții au spus despre el că a fost un oportunist politic și un trădător, care și-a măcelărit aliații și familia deopotrivă într-o luptă nemiloasă pentru putere.
Cine a fost Constantin cel Mare?
Flavius Valerius Constantius, viitorul împărat Constantin cel Mare, s-a născut în anul 272 d.Hr. în provincia romană Moesia Superioară, în Serbia de astăzi. Când avea 21 de ani, tatăl său, Constantius Chlorus, un administrator și general de succes, a fost numit Cezar în Tetrarhia lui Dioclețian. Ca parte a acestui aranjament dinastic, Constantius Chlorus a trebuit să o lase pe mama lui Constantin, Elena, și să se căsătorească cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximian.
După moartea lui Constantius Chlorus în 306 d.Hr., trupele sale l-au proclamat imediat împărat pe Constantin, fiul său, încălcând în mod clar Tetrarhia meritocratică. Ceea ce a urmat a fost războiul civil de două decenii.
Constantin a dorit să-și legitimeze poziția în ochii armatei sale prin înfrângerea unei invazii din partea francilor, în Galia. Liderii franci au fost capturați și, într-o demonstrație de sălbăticie fără precedent, cei doi regi ai lor au fost aruncați fiarelor din arenă.
A câștigat bătălia crucială de la Podul Milvian
Giulio RomanoDomeniu public
Până în anul 311 d.Hr., Constantin deținea controlul asupra vestului, iar un nou împărat numit Licinius conducea estul. Între timp, Maxentius a preluat controlul Italiei. În timp ce consilierii săi considerau că Maxentius, fiul fostului împărat Maximian, era de neînvins, Constantin era de părere, totuși, că armata sa poate face față oamenilor lui Maxentius.
Maxentius avea o armată mai numeroasă și l-a provocat pe Constantin la Podul Milvian.
Astfel, în anul 312 d.Hr., armata lui Constantin cel Mare a învins armata împăratul Maxentius, în bătălia de la Podul Milvian, Constantin obținând controlul deplin al Occidentului roman.
În lupta de la Podul Milvian, armata lui Constantin a purtat pentru prima dată „un labarum”, un stindard inscripționat cu literele grecești suprapuse X (chi) și P (rho) (Monograma lui Iisus Hristos).
wikipedia.orgDomeniu public
Conform legendei, înainte de bătălie, Constantin a văzut o cruce pe cer și a auzit cuvintele: „În acest semn vei birui”. Încurajat de viziune, Constantin a ordonat trupelor sale să-și picteze scutul cu emblema chi-rho.
Constantin cel Mare și creștinismul
Metropolitan Museum of Art
Având putere în vest, Constantin și-a îndreptat atenția asupra co-împăratului său din est. Cei doi împărați cooperaseră anterior în mod amiabil. Licinius se căsătorise cu sora vitregă a lui Constantin, Constantia, iar cei doi și-au rezolvat neînțelegerile în cadrul unei întâlniri la Milano în anul 313 d.Hr. – un summit celebru pentru așa-numitul „Edictul de la Milano”.
Este posibil să nu fi existat nici măcar o declarație oficială, ci doar un simplu acord reciproc ca fiecare să aibă libertatea de a se închina așa cum dorește și nimic să nu afecteze demnitatea vreunei religii. A avut loc, așadar, stabilirea libertății religioase individuale, care a pus capăt persecuțiilor creștinilor.
Acestea fiind spuse, Constantin era acum un promotor al creștinismului (înainte fusese un adorator al lui Sol, sau Sol Invictus – Soarele necuprins). Pe măsură ce relațiile dintre cei doi împărați s-au deteriorat, se spune că Licinius a început să îi discrimineze pe creștini.
În anul 320 d.Hr. a început războiul civil între armata lui Constantin și cea a lui Licinius.
Ambele părți au considerat războiul o luptă între vechile valori păgâne și creștinismul în ascensiune.
În cele din urmă, Licinius s-a predat cu condiția să îi fie cruțată viața. Constantin cel Mare a fost de acord, Dar, mai târziu, Constantin a pus ca Licinius să fie arestat și executat. În acest timp, Constantin s-a descotorosit și de nepotul său, fiul lui Licinius.
Următoarea etapă a fost aceea de modelare a imperiului. Constantin a avut numeroase lucruri de făcut, mai ales că frontierele Romei de pretutindeni erau amenințate, administrația era dezorganizată, iar economia era încă un dezastru. În plus, existau și lupte violente din cauza opiniilor religioase.
Bazându-se pe reformele lui Dioclețian, Constantin cel Mare a reorganizat armata imperială în gărzi de frontieră, a format și o armată de câmp mai mică, cu unități de elită.
wikipedia.orgCC BY-SA 3.0
Pentru a-și plăti trupele și a întări economia Imperiului, Constantin cel Mare a pus accent pe monedele imperiale, introducând noul etalon din aur – solidus – care conținea 4,5 grame de aur solid. Solidus și-a păstrat valoarea până în secolul al XI-lea.
Constantinopol
Una dintre cele mai importante decizii luate de Constantin a fost fondarea Constantinopolului (ceea ce a fost Constantinopolul) în anul 324 d.Hr. – noua capitală a Imperiului.
Spre deosebire de Roma, orașul Constantinopol era ușor de apărat datorită poziției sale geografice deosebite și a porturilor bine protejate. De asemenea, era aproape de zonele de frontieră periclitate de pe Dunăre și din est, ceea ce permitea o reacție militară mai rapidă. În cele din urmă, fiind situat la răscrucea dintre Europa și Asia și la capătul faimosului Drum al Mătăsii, orașul a devenit rapid un oraș incredibil de mare. După căderea Occidentului roman, Constantinopolul a rămas capitala imperială pentru mai bine de 1000 de ani.
În 337 d.Hr., în timp ce se pregătea de război împotriva perșilor, Constantin s-a îmbolnăvit.
Spre deosebire de mama sa, Elena, care era considerată a fi o sfântă încă de atunci – și a fost plecată în pelerinaj în Țara Sfântă, întemeind numeroase biserici, Constantin cel Mare s-a botezat după ce starea sa de sănătate s-a înrăutățit, în primăvara anului 337 d.Hr. Constantin cel Mare a fost primul împărat roman care s-a convertit la creștinism.
wikipedia.org
A încercat să se întoarcă la Constantinopol, dar a murit pe drum. în anul 337 d.Hr., punând capăt unei lungi și glorioase domnii care a adus stabilitate Imperiului Roman.
Avea 65 de ani. A fost înmormântat în locul de odihnă pe care și-l alesese cu grijă, în Biserica celor 12 Apostoli. Astăzi, după distrugerea Constantinopolului de către cuceritorii cruciați și otomani, nu se știe unde s-a aflat acea biserică.
Reformele sale au favorizat din plin avântul creștinismului. Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea bisericii creștine, Constantin cel Mare a fost proclamat sfânt în Bisericile Ortodoxe și în Biserica Greco-Catolică.
York MinsterCC BY-SA 2.0
Împăratul a lăsat Imperiul Roman celor trei fii ai săi – Constanțiu al II-lea, Constantin al II-lea și Constans, întemeind astfel puternica dinastie imperială.
Anii de după moartea lui Constantin cel Mare au fost marcați de lupte violente între imperii. Fiii săi au purtat o campanie acerbă și sângeroasă împotriva membrilor familiei lor mai mari. Constanțiu al II-lea și Constantin al II-lea au fost uciși, iar Constans s-a trezit singurul supraviețuitor și, prin urmare, singurul conducător al Imperiului Roman.
