Care era numele secret al Romei antice: rostirea lui în public echivala cu o condamnare la moarte
Roma antică a fost o putere politică, militară și culturală fără egal în istoria Occidentului antic. Moștenirea ei istorică și arheologică continuă să fie obiect de studiu și reflecție neîntreruptă.
Totuși, lumea romană era profund marcată de mister, ritual și sacralitate. Dintre toate secretele ei legate de divinitate, cel mai tulburător este, probabil, cel al adevăratului nume al cetății – un „nomen arcanum” păstrat cu o grijă extremă, într-atât încât dezvăluirea lui publică era considerată un sacrilegiu pedepsit cu moartea.
Taina numelui: o chestiune de putere divină
În gândirea religioasă romană, numele nu erau simple etichete, ci posedau o putere intrinsecă, aproape magică, ce lega direct entitatea numită de cel care o invoca. Această concepție, comună și religiilor din Orientul Apropiat, apare și într-un cunoscut mit egiptean: zeița Isis, pentru a-l stăpâni pe Ra, îl constrânge să-și dezvăluie numele secret – un act prin care acesta își pierde esența divină.
În același fel, numele ascuns al Romei era cheia forței sale spirituale și trebuia să rămână necunoscut, atât dușmanilor, cât și celor neinițiați.
Un zeu fără nume și un oraș cu identitate dublă
Potrivit lui Macrobius, în lucrarea Saturnalia (3,9), romanii păstrau secret atât numele latin autentic al Romei, cât și identitatea divinității protectoare – genius urbis. Această entitate (zeu sau zeiță) era în mod deliberat ambiguă, lucru reflectat în formula ritualică sive deus sive dea, adică „fie zeu, fie zeiță”, și apăra orașul de orice primejdie.
Numele său nu trebuia însă rostit niciodată. Servius, comentând Eneida, adaugă că preoților li se interzicea să invoce zeii cu numele lor adevărat, de teamă ca vrăjmașii să nu-i poată chema de partea lor prin ritualul evocatio.
Evocatio – cum să convingi zeii să-ți trădeze dușmanii
Ritul evocatio consta în chemarea divinităților protectoare ale unui oraș asediat, rugându-le să părăsească locul sacru și să accepte adăpost și onoruri la Roma. Era o practică religioasă cu miză strategică și militară.
Printre cele mai cunoscute exemple se numără cucerirea Cartaginei: înainte de distrugerea cetății, romanii au implorat zeii ocrotitori să o abandoneze.
Prin urmare, cunoașterea numelui divinității protectoare a Romei ar fi permis aplicarea aceluiași ritual împotriva capitalei Imperiului – o vulnerabilitate de neconceput. De aceea, adevăratul nume al Romei și cel al zeului său tutelar erau tăinuite cu strictețe, fiind cunoscute doar de pontifex maximus, marele preot.
O crimă de neiertat: Valerius Soranus și cuvântul interzis
Respectarea acestui secret era obligatorie, sub amenințarea pedepsei cu moartea. Severitatea acestei legi este ilustrată de cazul lui Valerius Soranus.
Potrivit autorilor antici, precum Plinius, Servius și Solinus, acest tribun al plebei și savant din secolul I î.Hr. a fost executat – unii spun crucificat – pentru că a îndrăznit să dezvăluie numele secret al Romei.
Plinius, în Istoria Naturală (3,65), consemnează că Soranus a fost pedepsit după ce a rostit public numele ascuns. Servius precizează că, odată prins, a fost executat. Alte surse sugerează că ar fi fugit în Sicilia, unde a fost omorât.
Severitatea pedepsei subliniază caracterul sacru și politic al acestui secret, care apăra temelia puterii Romei.
Citește și: De ce au fost interzise tatuajele în Imperiul Roman? Motivul surprinzător din spatele acestei decizii
Care era numele secret al Romei?
Chiar dacă această întrebare a trezit curiozitatea savanților din Antichitate până azi, adevăratul nume secret nu a fost identificat cu certitudine. Printre ipotezele moderne se numără:
– Valentia
– Quirium
– Palatium
– Amor (anagramă a cuvântului Roma)
– Flora, Pales sau Ops Consivia – legate de cultul tăcerii întruchipat de zeița Angerona.
Angerona – zeița tăcerii
Angerona, reprezentată cu un deget la gură, simbol al păstrării tăcerii, este un alt mister al religiei romane. Sărbătoarea ei se ținea în data de 21 decembrie și era asociată cu tăcerea ritualică.
Plinius și Solinus o pun în legătură directă cu numele secret al Romei. Unii autori au propus chiar că Angerona a fost divinitatea protectoare ascunsă sau, cel puțin, emblema necesității de a păstra tăcerea asupra acestei identități sacre.
Nume și divinitate: două fețe ale aceluiași mister
În credința romană, numele și zeul erau atât de legate, încât uneori nu se mai putea distinge între ele. De aceea, unii autori antici au confundat numele secret cu cel al genius urbis.
Totuși, Macrobius afirmă că până și cei mai erudiți preoți nu cunoșteau adevăratul nume, semn că secretul a fost păstrat eficient chiar în rândul elitei religioase.
O crimă religioasă sau un gest politic?
Există interpretări care pun sub semnul întrebării caracterul strict sacrilegiu al faptei lui Valerius Soranus. Unii istorici sugerează că execuția sa ar fi avut cauze politice: simpatiile lui față de aliații italici în timpul Războiului Social.
În această lectură, dezvăluirea numelui secret ar fi fost un act simbolic de „eliberare” a puterii Romei, de a o face accesibilă tuturor popoarelor Italiei, sfărâmând monopolul religios al imperiului.
Această interpretare este susținută de faptul că unele surse, precum Plinius, descriu episodul într-o lumină favorabilă. Din această perspectivă, „crima” lui Soranus nu ar fi fost o simplă erezie, ci un gest de dezvăluire a arcanum imperii – secretul care susținea autoritatea exclusivă a Romei asupra lumii.
O moștenire a tăcerii
Numele secret al Romei simboliza legătura sacră dintre religie și putere în lumea antică, convingerea că temeliile unei cetăți nu înseamnă doar ziduri și legi, ci și ritualuri, cuvinte ascunse și tăceri respectate.
A-l dezvălui însemna să rupi pactul cu zeii, să slăbești protecția divină și să expui Roma pieirii.
Așa cum conchide Servius, nici măcar în sacrificiile publice nu se rostea acest nume. Cel care a făcut-o – Valerius Soranus – a fost executat, nu pentru simpla rostire a unui cuvânt, ci pentru că a îndrăznit să spună ceea ce trebuia să rămână, pentru totdeauna, în tăcere.