Cum este văzut iadul în credințele lumii: Creștinism, Islam, Budism și alte religii
Suferințe greu de imaginat, chinuri nesfârșite și creaturi înspăimântătoare – iadul este una dintre cele mai vechi și universale întruchipări ale fricii omenești. Deși fiecare cultură îl descrie diferit, ideea centrală este aceeași: după moarte, oamenii care au încălcat normele morale se vor confrunta cu o pedeapsă dureroasă și exemplară.
Originea acestui concept se pierde în negura timpurilor. Odată cu apariția primelor înmormântări rituale, acum aproximativ 100.000 de ani, Homo sapiens începea să contemple ce se întâmplă cu sufletul după deces. Gândirea religioasă a însoțit totdeauna frica de necunoscut. Istoricul Georges Minois spunea că „atâta timp cât omul nu va reuși să-și dezlege propria enigmă, își va imagina un iad”.
Indiferent de continent – fie că vorbim despre Asia, Europa, America sau Africa, această „latură întunecată” a lumii de dincolo a devenit un spațiu simbolic unde faptele noastre sunt cântărite și unde greșelile se plătesc scump.
Viziunea asupra iadului în religiile abrahamice
Follower of Hieronymus Bosch, CC BY 4.0
Iudaismul
În iudaism, concepția despre viața de după moarte s-a dezvoltat treptat. Primele texte biblice vorbesc despre Sheol, un tărâm întunecat unde toți morții, buni sau răi, ajung într-o stare de amorțire. Sheol nu era iadul în sensul creștin, ci mai degrabă o existență umbrită, lipsită de comuniune cu Dumnezeu. Abia în perioada intertestamentară (secolele IV î.Hr.–I d.Hr.) ideea de răsplată sau pedeapsă individuală după moarte începe să capete contur, influențată de zoroastrismul persan și cultura elenistică.
Textele rabinice ulterioare menționează Gehena, un loc de purificare a sufletelor, care seamănă cu o versiune temporară a iadului. Pentru majoritatea tradițiilor iudaice, pedepsele nu sunt eterne: sufletul suferă până când se eliberează de impurități și poate primi iertarea divină.
Creștinismul
Creștinismul a transformat ideea de iad într-o concepție teologică solidă și bine conturată. În Noul Testament, Iisus vorbește despre Gheena, unde „focul nu se stinge”, și despre „viermele care nu moare”. De-a lungul Evului Mediu, predicatorii au descris infernul ca un loc de chin veșnic, destinat celor care nu se pocăiesc.
Honoré d’Autun, autorul Elucidarium (sfârșitul secolului al XI-lea), imagina nouă feluri de suferințe: foc, gheață, demoni și șerpi uriași care atacă sufletele celor damnați. Această imagine a devenit extrem de populară, fiind preluată și amplificată în literatura medievală.
Desigur, reprezentările au variat: unii teologi considerau focul iadului simbolic, alții îl descriau literal. Dante Alighieri, în Divina Comedie, a oferit cea mai influentă versiune literară: infernul cu nouă cercuri, fiecare rezervat unui tip de păcat – de la lăcomie până la trădare.
Islamul
În islam, iadul (Jahannam) este un loc real, descris cu detalii impresionante în Coran și hadithuri. El are șapte niveluri, fiecare destinat unor păcătoși diferiți. Potrivit tradiției, cei mai împietriți vor fi aruncați în cele mai adânci straturi, unde focul arde de șaptezeci de ori mai fierbinte decât orice foc pământesc.
Demonii îi conduc pe păcătoși în fața îngerului Malik, paznicul infernului. Acolo, ei sunt obligați să poarte sandale de fier înroșite în foc sau să fie înțepați de scorpioni uriași, ale căror mușcături provoacă arsuri ce durează ani întregi. Totuși, islamul afirmă că mila lui Dumnezeu este nemărginită: unii vor fi scoși din iad după o perioadă de ispășire, în timp ce alții, cei considerați necredincioși ireversibili, vor rămâne pentru eternitate.
Citește și: De ce numărul 666 este asociat cu diavolul în cultura creștină?
Iadul în religiile orientale
Herrad of Landsberg
Hinduismul
În tradiția hindusă, iadul se numește Naraka. Conform textelor precum Garuda Purana, există sute de tărâmuri ale infernului, fiecare rezervat unui anumit tip de păcat. Sufletul este judecat de Yama, zeul morții, asistat de scribul Chitragupta, care ține evidența faptelor.
Pedepsele sunt proporționale cu greșelile: cei care au furat pot fi fierți în cazane, iar cei care au mințit pot fi sfâșiați de corbi. Dar aceste suferințe nu durează la nesfârșit; odată ispășite, sufletul se reîncarnează. În hinduism, iadul este doar o etapă tranzitorie între două vieți.
Budismul
În budism, ideea de iad (Naraka) este la fel de sofisticată, dar păstrează caracterul temporar. Textele Majjhima Nikāya și Avatamsaka Sutra descriu opt infernuri fierbinți și opt reci.
Păcătoșii pot fi azvârliți într-un cazan clocotind, forțați să treacă prin râuri de lavă sau să fie congelați până când trupul le crapă. În unul dintre cele mai cumplite locuri, „iadul căldurii arzătoare”, sufletele ard milioane de ani. În alte regiuni, gerul extrem face ca buzele să se spargă și să sângereze.
Budismul însă subliniază că aceste suferințe nu sunt veșnice. Când karma negativă se epuizează, sufletul renaște într-o altă existență.
Jainismul
În jainism, iadul este denumit Naraka și are un număr fix de șapte niveluri. Fiecare nivel este mai întunecat și mai dureros decât cel precedent. Sufletele nu pot fi mântuite acolo, ci doar pot experimenta durerea până când karma lor negativă este complet consumată. Jainismul insistă pe importanța non-violenței și autocontrolului tocmai pentru a evita aceste suferințe.
Lumea de dincolo la civilizațiile precreștine
Egiptul Antic
În Egiptul Antic, concepția despre pedeapsă după moarte era strâns legată de judecata sufletului în Sala Adevărului, în fața zeului Osiris. Cartea Morților descrie numeroase infracțiuni morale: de la a pricinui suferință unei văduve până la a lua pe nedrept pământul altcuiva.
Cei găsiți vinovați erau obligați să suporte pedepse cumplite: să fie siliți să-și mănânce excrementele și să-și bea urina, să fie devorați de monstrul Ammit (cu trup de leu și cap de crocodil) sau să fie aruncați într-un loc întunecat, numit domeniul anihilării.
Totuși, aceste chinuri nu erau eterne. Conform mitologiei egiptene, sufletul putea eventual să primească o formă de eliberare, odată ce pedepsele erau îndurate.
Persia și Zoroastrismul
În Persia antică, zoroastrismul (mazdeismul) a formulat o viziune dualistă a lumii: lupta eternă dintre Ahura Mazda (zeul binelui) și Angra Mainyu (spiritul răului).
După moarte, sufletul defunctului era separat de trup și, în a patra zi, adus în fața unui tribunal format din trei divinități: Mihr, Rashnu și Sraosha. Faptele îi erau cântărite pe o balanță de aur.
Cei care îmbrățișaseră răul riscau să ajungă într-un tărâm suprapopulat, unde demoni hrăpăreți le chinuiau sufletele. În acest loc, nu doar tortura fizică era cumplită – cei condamnați trăiau un timp care se dilata la infinit. Zilele păreau să dureze mii de ani, iar chinurile psihice se dovedeau mai greu de suportat decât cele trupești.
Potrivit tradiției, cei osândiți se hrăneau cu carne infestată de viermi, pedeapsă menită să reflecte mizeria morală a vieții lor trecute.
Mayașii
Pentru civilizația mayașă, iadul purta numele de Xibalba, adică „locul groazei”. Acest tărâm al morții era alcătuit din nouă niveluri succesive, fiecare mai sinistru decât celălalt.
Ultima treaptă era o pustietate înghețată, unde curgeau râuri de sânge și puroi. Acolo domnea Ah Puch, zeul morții, al cărui unic scop era să provoace cele mai mari suferințe celor ajunși în stăpânirea lui.
În Belize, există încă numeroase peșteri considerate intrări în Xibalba. De pildă, Actun Tunichil Muknal, o grotă unde arheologii au descoperit rămășițele a treisprezece oameni sacrificați, evocă dimensiunea funestă a credinței mayașe în tărâmul de sub lume.
Popoarele Asiei Centrale
Printre popoarele din Asia Centrală și Siberia, lumea morților era o inversiune a realității. Când pe pământ era zi, acolo era noapte, iar râurile curgeau invers, spre izvoare.
Pentru a ajunge în acest univers răsturnat, defunctul era ajutat de un șaman. Acesta intra în transă zile întregi, ghidând sufletul printr-un drum primejdios, în care trebuia să traverseze un pod subțire ca un fir de păr. Dacă se prăbușea, demonii îl capturau pentru a-l tortura.
La final, sufletul ajungea la palatul lui Erlik Khan, zeul morții. Acolo, trebuia să înfrunte câini uriași și să înduplece portarului. În schimb, șamanul era răsplătit cu asigurarea că familia sa va avea recolte bogate și animale sănătoase.
Concepții despre infern în mitologiile europene
Valhalla: paradisul războinicilor vikingi
Deși nu este un iad în sens propriu, Valhalla are trăsături care pot părea sinistre. Legenda spune că în palatul lui Odin, războinicii căzuți în luptă petreceau eternitatea mâncând carne de mistreț și bând hidromel, pentru ca în fiecare zi să se lupte între ei până la moarte, doar ca a doua zi să reînvie și să o ia de la capăt.
Această existență repetitivă, deși onorantă, era un univers violent și obositor. Valhalla era considerat un ideal pentru vikingi, dar din perspectiva altor culturi, ar putea fi privit ca un „iad glorificat”.
Tărâmurile celtice
În tradițiile celtice, Annwn era o lume a morților cu aspect ambiguu: un loc de odihnă, dar și de încercări. Relatările medievale britanice sugerează că sufletele trebuiau să treacă prin numeroase pericole până să ajungă la un fel de pace.
Aici se regăsea aceeași idee: faptele vieții atrag un destin corespunzător după moarte.
Reflecții filosofice: De ce oamenii au nevoie de un iad?
Psihologii și istoricii religiilor au arătat că infernul are o funcție dublă. Pe de o parte, este un instrument pedagogic: amenințarea cu suferința veșnică disciplina indivizii, ajutând societățile să mențină ordinea. Pe de altă parte, reprezintă proiecția colectivă a fricii de necunoscut.
Fiecare epocă a modelat iadul după propriile spaime. În Evul Mediu european, epidemia și foametea au hrănit imagini ale unui infern cu boli cumplite și demonii ciumei. În Orient, spaima de renașterile nefericite a generat mituri despre cicluri nesfârșite de tortură.
În esență, iadul spune ceva profund despre firea umană: ne este greu să acceptăm că răul poate rămâne nepedepsit.
Iadul, indiferent de cultura sau epoca în care a fost imaginat, vorbește despre nevoia omului de ordine morală, despre frica de pedeapsă și despre speranța mântuirii.
De la Egiptul antic la islam, de la budism la creștinism, infernul a fost descris în mii de feluri, dar sensul său rămâne: nici o faptă nu rămâne fără urmări.
Fie că este un tărâm al focului, un loc al înghețului, un univers populat de demoni ori un pod subțire ca un fir de păr, iadul continuă să fascineze și să îngrozească, reamintindu-ne că în imaginarul colectiv există întotdeauna un preț de plătit pentru greșelile făcute.