Cine a inventat cartea de identitate?
Cu excepția obiectelor decorate sau a tatuajelor, care au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri pentru a distinge anumite triburi sau persoane, cel mai vechi exemplu de carte de identitate datează de la sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr. Mai exact, era vorba de tăblițe de lut pe care era gravat numele cu caractere cuneiforme, cât și alte date personale ale posesorului.
wikipedia.org
Utilizarea lor a fost introdusă de asirieni, al căror imperiu era locuit de mai multe grupuri etnice și populații. Abia câteva secole mai târziu, astfel de documente au apărut și în Imperiul Roman.
„Sunt cetățean roman”
Existau două moduri de a dovedi că cineva este cetățean roman. Prima consta într-o autocertificare, bazată pe declarația civis Romanus sum („Sunt cetățean roman”), deși era de preferat ca persoana care o pronunța – pentru a fi crezută și respectată – să vorbească o latină bună și să se îmbrace după moda romană. Cea de-a doua presupunea, în schimb, utilizarea unor documente „oficiale” specifice.
Aceste documente oficiale erau cărțile din bronz, folosite în special în sfera militară, în care era consemnată cetățenia obținută de soldații străini integrați în armata urbei. Numele civililor, pe de altă parte, erau înregistrate pe tăblițe mai mari din bronz și lemn, păstrate în arhivele de stat.
Conduita de siguranță din Evul Mediu
În Evul Mediu, principalele inovații în domeniul actelor de identitate au vizat evoluția unor documente asemănătoare pașapoartelor noastre, al căror principal strămoș a fost documentul numit „guidaticum”.
Era un fel de licență de garanție eliberată de autorități pentru cei care doreau să călătorească în anumite orașe și țări străine, în principal din motive comerciale. Aceste documente conțineau numele purtătorului și uneori chiar o descriere fizică a acestuia, dar, spre deosebire de pașapoartele actuale, aveau o valabilitate provizorie, extrem de limitată în timp și spațiu.
Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XIX-lea
După secolele medievale, varietatea și răspândirea documentelor de identitate a rămas limitată în cea mai mare parte a epocii moderne: cetățenii fiecărei țări erau într-adevăr obligați să își înscrie numele în registre speciale, întocmite cu ocazia recensămintelor, dar fără a li se elibera o hârtie sau un document anume.
Lucrurile s-au schimbat în secolul al XIX-lea, în timpul căruia, începând cu Franța napoleoniană (unde au fost întocmite documente specifice privind diferitele clase de lucrători), au început să fie produse diferite tipuri de documente de identificare.
Exemplul turcesc
Însă prima mare formațiune statală care a introdus o carte de identitate egală pentru toți cetățenii a fost Imperiul Otoman, în 1844, la inițiativa sultanului Mahmud al II-lea.
A fost nevoie de mult timp pentru ca exemplul turcesc să fie urmat și de alte țări, dar între timp, pionier în lunga istorie a acestor documente perfecționate în secolul al XX-lea a fost fotograful William Notman care, la Expoziția Universală de la Philadelphia din 1876, a introdus pentru prima dată un sistem de identificare pentru expozanți și angajați, care includea și o fotografie pe lângă datele personale.
În ceea ce privește țara noastră, primele acte de identitate au fost eliberate cetăţenilor români, la câțiva ani după încheierea Primului Război Mondial, ca urmare a Decretului nr. 947 din 24.03.1921 prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare a Legii nr.812 din 19.03.1915, modificată prin Decretul nr.655 din 01.03.1921.
Aceste acte de identitate erau numite buletine de înscriere în biroul populaţiei. Ele conțineau informații precum starea civilă, domiciliul, profesia, porecla și semnalmentele posesorului (păr, culoarea ochilor sau statura).
Citește și: Papirusul, marea invenție a Egiptului Antic
