De ce Războiul pentru Țara Sfântă s-a transformat într-un eșec total pentru creștini: Cruciada săracilor
Faptul că Țara Sfântă a ajuns să fie în mâinile sarazinilor a deranjat foarte mult Biserica Catolică.
În 1096, Papa Urban al II-lea i-a chemat pe toți creștinii să pornească într-o cruciadă.
La momentul respectiv, nu avea nicio idee în ce catastrofă se va transforma această aventură.
Așteptând pedeapsa din ceruri
În 1096 a avut loc Consiliul de la Clermont. A rămas în istorie datorită discursului Papei Urban al II-lea, care a declarat direct că Țara Sfântă trebuie eliberată de toți necredincioșii. Punctul cheie al acestui discurs a fost că nu numai musulmanii, ci și adepții tuturor celorlalte religii au căzut sub incidența „represiunii” papale.
Din cauza cuvintelor sale, pacea fragilă din Occident s-a prăbușit. Creștinii au decis că trebuie să se ocupe mai întâi de toți locuitorii Europei care aveau opinii religioase diferite. Clerul a susținut ideea.
Papa Urban al II-lea a sperat că europenii vor porni să-i învingă pe sarazini până în toamna anului 1096. Dar a calculat greșit. După discursul înflăcărat al Papei, mii de oameni au decis că trebuiesă plece la luptă imediat.
Prima cruciadă oficială i-a implicat pe cei mai săraci dintre cei săraci: țăranii și cavalerii lipsiți de drepturi. Atât primii, cât și cei din urmă au văzut inițial ținuturile îndepărtate ca pe o oportunitate de a-și îmbunătăți situația financiară, iar discursul lui Urban al II-lea a fost doar un pretext.
Sfârșitul secolului al XI-lea a fost unul dificil pentru Europa. Seceta și foametea au făcut ravagii. Ciuma a fost încununarea gloriei tuturor suferințelor. Predicatori din toate colțurile lumii au vorbit fără încetare despre sfârșitul lumii și pedeapsa lui Dumnezeu. Unii spuneau povești despre călăreții apocalipsei. În general, locuitorii Europei se pregăteau pentru ce era mai rău. Isteria în masă a atins punctul culminant cu o eclipsă de lună și, la scurt timp după aceea, cu o ploaie de meteoriți.
În mod neașteptat, au intervenit clericii. Aceștia au explicat ambele fenomene naturale ca fiind „semne divine”, pe care le-au interpretat ca fiind dorința lui Dumnezeu ca toți creștinii să se unească și să călătorească spre Orient pentru a elibera Țara Sfântă de musulmani.
Cercetătorii și istoricii sunt încă în dezacord cu privire la numărul de persoane care au luat parte la Prima Cruciadă. Potrivit diferitelor surse, este posibil să fi fost aproximativ 300.000 de cruciați săraci. Nu numai bărbații, ci și femeile și chiar copiii au mers să lupte împotriva necredincioșilor.
Uriașa și pestrița armată avea nevoie de cineva care să o conducă. Liderul a fost formal – Urban al II-lea, dar nu a luat parte la luptă. Astfel, rolul de comandant i-a revenit lui Pierre de Amiens, supranumit Pustnicul. Era cunoscut ca fiind un călugăr pustnic, care a dus o viață modestă și lipsită de importanță înainte de Consiliul de la Clermont.
CC BY 3.0
Discursul Papei l-a încurajat pe Pierre, iar acesta a început să viziteze orașe și sate din nordul Franței și Flandra, pentru a promova vorbele Papei. Afirmațiile lui Pierre erau atât de convingătoare, încât locuitorii obosiți și săraci ai Europei aproape că îl vedeau ca pe un profet al lui Dumnezeu.
De altfel, pentru a îi manipula și mai mult, Pierre le-a povestit oamenilor despre o viziune în care Dumnezeu l-a chemat să meargă în Orient.
Oamenii l-au crezut pe Pierre. Astfel, el a devenit liderul recunoscut al cruciadei. Sub conducerea sa s-a adunat o mulțime imensă, dar neînarmată și neantrenată, majoritatea visând doar să se îmbogățească. Pierre era, bineînțeles, conștient de acest lucru, dar a închis ochii. Nu a avut de ales.
Deoarece Pierre se pricepea doar la cuvinte, nu și la strategii militare, a avut nevoie de un asistent militar. A găsit rapid unul în cavalerul francez Walter.
„Furtuna” din Europa
wikipedia.orgPublic Domain
Armata săracilor a pornit spre Ierusalim. În afară de lipsa armelor adecvate, armata mai avea o problemă gravă – o lipsă acută de provizii. Adevărul era că oamenii săraci pur și simplu nu aveau suficienți bani pentru mâncare.
Însă, cruciații au găsit rapid o cale de ieșire. Au început pur și simplu să jefuiască toate satele și orașele care le ieșeau în cale. Bineînțeles, la început războinicii au încercat să-i „convingă” pe primari să aloce fonduri pentru „lucrarea lui Dumnezeu”, dar când aceștia au refuzat, s-a recurs la forță. Cruciații au devastat sate întregi, au lăsat în urma lor numeroase victime, iar religia victimelor nu a jucat niciun rol în acest dezastru.
Crusade of the Poor, CC BY-SA 4.0
De precizat este faptul că acest conflict interetnic se pregătea de mult timp. Cu un an înainte de discursul lui Urban al II-lea din Franța, mici încăierări au degenerat într-o confruntare în toată regula. Creștinii au fost deosebit de violenți cu mai toate comunitățile evreiești din marile orașe.
Dar clerul a reușit cumva să îi împace pe oameni. Dar, în ceea ce privește Cruciada săracilor (numită și Cruciada calicilor), lucrurile au stat diferit. Creștinii, amintindu-și de cuvintele Papei despre războiul cu toți necredincioșii, au distrus totul în calea lor. Evreii și musulmanii au fost principalii dușmani ai cruciaților.
Cele mai crâncene bătălii au avut loc în Franța și Germania. Iar cruciații au fost susținuți de oameni bogați și influenți.
Evreii au fost jefuiți și uciși fără nici cel mai mic regret. Unii cruciați i-au pus pe evrei în fața unei alegeri: fie acceptau creștinismul, fie erau executați.
Fapt interesant: contemporanii primei cruciade și-au amintit că ura față de evrei nu se datora deloc diferențelor religioase. Motivul principal a fost bogăția lor. Mii de țărani nevoiași și înfometați au văzut în evrei o șansă de a trăi o viață fără sărăcie. Mulți evrei aveau o mulțime de bani. Același lucru nu era valabil și pentru catolici. Așa că, prin intermediul cruciadei, săracii puteau să se răzbune. Ura de clasă era mai puternică decât orice altceva. În plus, printre cruciați erau mulți care luau împrumuturi chiar de la evrei. În consecință, o singură lovitură cu o bâtă sau un cuțit putea „șterge” datoriile.
Bineînțeles, evreii au încercat să-i plătească, pentru a îi lăsa în viață. Dar cu cât dădeau mai mulți bani, cu atât mai mult le cereau cruciații.
Toată Europa de Vest a fost afectată de ura cruciaților. Nimeni nu știe câți evrei au ucis. Chiar și cronicarii evrei au fost confuzi în privința numerelor.
Încet, dar sigur, creștinii și-au croit drum spre est. Pe drumul lor se aflau ținuturile Ungariei. Regele Kalman I Scribul era conștient că sosirea cruciaților va aduce numai necazuri și distrugere în țara sa.
Așa că și-a trimis cavalerii să le vină în întâmpinare. Regele a cerut pace, promițând că, în caz contrar, cruciații vor trebui să se confrunte cu cavalerii săi. Cruciații au fost de acord, însă nu au îndeplinit condițiile lui Kalman I Scribul.
Mai multe bande creștine au început să jefuiască și să incendieze sate maghiare.
Kalman I Scribul a reacționat rapid – cavalerii săi au învins cruciații. Însă, chiar și așa, cavalerul francez Walter și cruciații au ajuns la Constantinopol.
Lupta pentru Țara Sfântă: un sfârșit tragic
wikipedia.orgPublic Domain
În toamna anului 1096, o armată de cruciați a tăbărât în fața zidurilor Constantinopolului. Se estimează că mai mult de 150.000 de oameni s-au adunat în afara capitalei bizantine. Dar nu puteau fi numiți armată. Oboseala și furia erau la cote maxime.
Situația de la zidurile Constantinopolului devenea tensionată. Țăranii nu numai că făceau raiduri în satele din jur, dar pătrundeau și în oraș. Au jefuit cartierele negustorilor, au profanat biserici.
Cruciații și-au așezat tabăra în apropierea orașului Civitot. Pierre și cavalerul francez Walter au încercat să unească armata cruciaților într-un singur grup, pentru a pleca să elibereze Țara Sfântă, dar nu au reușit.
În fiecare zi, oamenii mureau de foame și oboseală. Astfel că, armata a ajuns să fie formată din bande de tâlhari și criminali.
Treptat, cruciații au ajuns pe pământuri musulmane, unde au dispărut fără urmă. S-a dovedit că că lupta cu sarazinii nu era o sarcină ușoară. Musulmanii i-au învins pe cruciați în câteva minute. Aproape toți cruciații au fost uciși. Acesta a fost sfârșitul trist al Cruciadei Săracilor.
Pierre de Amiens nu a luat parte la bătălia cruciaților cu musulmanii. El a rămas în Civitot. Când a aflat de înfrângerea sa, s-a întors în Europa. S-a stabilit în nordul Franței, a fondat o mănăstire și nu a mai răscolit niciodată mințile oamenilor obișnuiți cu predicile sale.
În ceea ce privește această cruciadă, există o teorie conform căreia Urban al II-lea nu a vrut neapărat ca Țara Sfântă să fie eliberată de toți necredincioșii. Unii istorici cred că a trimis sute de mii de oameni săraci la moarte sigură cu scopul de „a face curățenie” în Europa. Erau atât de mulți cerșetori încât puteau genera revolte în masă din cauza sărăciei. Astfel, aceștia au fost eliminați sub pretextul unor intenții bune.
