Povestea lui Radu cel Frumos: Fratele mai mic al lui Vlad Țepeș, care a locuit la curtea otomană și a participat la cucerirea Constantinopolului
Fără îndoială, cel mai faimos conducător al Valahiei a fost Vlad al III-lea, cunoscut sub numele popular de Țepeș sau Drăculea (prescurtare de la Dracul, porecla tatălui său, Vlad al II-lea), și germenele istoric al contelui vampir protagonist al romanului Dracula, al lui Bram Stoker.
Dar acest personaj – cel adevărat – nu a fost singurul din neamul său care a condus acel teritoriu; la fel au făcut și tatăl său și cei trei frați ai săi, dintre care cea mai curioasă poveste îi corespunde celui mai tânăr, Radu cel Frumos.
Cel mai mare a fost Mircea al II-lea, născut probabil în 1428, care a fost primul care a ocupat temporar tronul, la vârsta de 20 de ani, în absența tatălui său, prizonier al otomanilor la Gallipoli.
Janos Hunyadi sau Iancu de Hunedoara, guvernator al Transilvaniei și vechi dușman al lui Dracul, a profitat de această situație pentru a invada Valahia (în actuala Românie) și a redobândi influența tradițională a regatului său asupra acestui mic principat, fapt pentru care l-a destituit pe Mircea și a numit în locul său un domnitor simpatizant, Basarab al II-lea.
Cu toate acestea, Basarab nu a putut rezista prea mult timp, deoarece sultanul Murad era interesat să aibă un stat-tampon între imperiul său și Ungaria, așa că, în mod viclean, l-a eliberat pe Vlad Dracul pentru a-și recăpăta domeniul în schimbul semnării unei înțelegeri prin care vlahii îi acordau vasalitate.
Acest pact includea plata unui tribut anual de 10.000 de ducați de aur, predarea a aproximativ 500 copii pentru Devșirme (recrutare pentru formarea de ieniceri și funcționari loiali) și lăsarea celorlalți doi fii ai săi, Vlad și Radu, ca ostatici.
NeimWikiCC BY-SA 4.0
Vlad Țepeș s-a născut în 1431. Radu cel Frumos s-a născut în anul 1435. Cei doi erau frați, însă numai de tată. Trebuie adăugat că Dracul a mai avut o fiică, Alexandra, pe care a căsătorit-o cu boierul valah Vintilă Florescu, și mai mulți fii nelegitimi, dintre care unul, Vlad Călugărul, va domni și el pentru scurt timp.
Vlad Țepeș și Radu, au fost educați de otomani – se spune că Vlad ar fi învățat de la aceștia executarea prin tragere în țeapă – în cetatea Egrigoz (astăzi Doğrugöz, în interiorul Anatoliei, Turcia de astăzi).
Așa cum se obișnuia încă din Antichitate, statutul lor de ostatici nu implica un tratament rău; în mod evident, acesta depindea de menținerea loialității convenite de către tatăl lor, nerespectarea acestui lucru putând duce la pedepse severe, așa cum s-a întâmplat în 1441 cu fiii despotului sârb Durad Brankovic, care au fost orbiți atunci când acesta a încercat să scape.
Vlad și Radu, însă, au fost scutiți de această încercare. Dimpotrivă, au învățat limbile turcă și persană, precum și logica și literatura, și și-au îmbunătățit abilitățile de călărie și artele militare predate de tutorii lor din Europa.
De fapt, Vlad a rămas credincios credinței creștine, dar Radu, mai mic și mai mai ușor de influențat, a îmbrățișat islamul, ceea ce i-a deschis porțile curții otomane și, după cum vom vedea, s-a mutat la Palatul Topkapi din Constantinopol când acesta a fost cucerit. Prin urmare, nu s-a întors în Valahia atunci când sultanul a decis eliberarea fratelui său.
Astfel, nu a trăit în mod direct tragedia care s-a abătut asupra familiei: în 1447, Dracul și Mircea au fost uciși de boieri, în timp ce Iancu de Hunedoara l-a proclamat pe un văr al celui dintâi, Vladislav al II-lea, voievod (principe) al Valahiei.
Maghiarii și vlahii au lansat o campanie împotriva Imperiului Otoman în anul următor, dar au fost înfrânți și, între timp, Vlad Țepeș a condus o armată pentru a prelua tronul tatălui său.
Nu l-a putut păstra mult timp, deoarece Vladislav al II-lea s-a întors și l-a recucerit până în 1456, când Vlad a invadat principatul cu ajutorul ungurilor, care îl vedeau acum ca pe un bastion împotriva expansionismului otoman după căderea Constantinopolului.
Vladislav al II-lea nu a fost singurul care a murit în această împrejurare; la fel au murit numeroși boieri, într-o bătălie sângeroasă pe care Vlad a declanșat-o împotriva lor pentru a răzbuna uciderea tatălui său și a lui Mircea, precum și pentru a preveni orice tentativă de răzvrătire împotriva sa.
Între timp, Radu a rămas la Constantinopol, de unde hotărâse să nu se mai mute, sedus de noul său stil de viață și, potrivit unor surse, și de sultanul Mehmed al II-lea. Acest lucru este relatat de Laonic Chalcocondil, un cronicar grec contemporan care a fost ambasador – și ostatic – al tatălui său, Murad al II-lea, în lucrarea sa Expuneri istorice.
Murad a abdicat în favoarea fiului său în 1444, când Mehmed nu împlinise încă 13 ani. Această tinerețe și impetuozitatea sa remarcabilă l-au determinat să plănuiască un atac asupra Constantinopolului, care nu a fost pus în aplicare deoarece marele vizir l-a avertizat pe Murad, care a prelua frâiele imperiului doi ani mai târziu.
Nakkaş Sinan Bey
În 1448, Mehmed a primit botezul de foc mult dorit prin respingerea expediției lui Iancu de Hunedoara și, în cele din urmă, i-a succedat tatălui său la moartea acestuia, în 1451.
Având cale liberă, acesta și-a reluat planul de a cuceri Constantinopolul și l-a dus la bun sfârșit, anihilând Imperiul Bizantin și înființând acolo noua sa capitală.
Aici s-a stabilit Radu, care la vârsta adultă era încă în grațiile lui Mehmed și devenise un important demnitar al curții otomane, comandant al ienicerilor, luptând împotriva turkmenilor în Anatolia.
Dar marele său moment a venit atunci când a izbucnit războiul împotriva Valahiei. Fratele său, Vlad, încălcase angajamentul semnat de tatăl său, neplătind tributul, deoarece cuferele statului erau epuizate.
În plus, l-a jignit pe sultan ucigându-i emisarii și refuzând să îi aducă omagiu, deoarece conducătorul maghiar i-a promis în schimb mâna uneia dintre rudele sale.
Tursun Bey, secretar al consiliului sultanului și viitor cronicar al succesorului său, Bayazid al II-lea, a scris că Vlad „nu a venit și nici nu a plătit tributul. Pentru aceasta a trebuit să fie pedepsit și distrus. În biografia sa despre Mehmed, el îl descrie, de asemenea, pe Vlad ca fiind un „călăreț rău” și un „tiran crud și însetat de sânge”.
Cu alte cuvinte, nu mai era cale de întoarcere și, anticipând răspunsul previzibil, voievodul a condus o incursiune violentă în teritoriul inamic în 1461, profitând de absența lui Mehmed într-o expediție la Trebizonda.
Theodor Aman
Vlad și-a calculat greșit forțele; a crezut că poate conta pe sprijinul creștinătății, dar nimeni nu s-a mobilizat să-i sară în ajutor, nici măcar regele maghiar Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, care era prea ocupat cu un război intern în Sfântul Imperiu Roman.
În consecință, o puternică armată otomană, condusă de Mehmed însuși, a invadat Valahia și a avansat fără oprire. Numărul trupelor este incert, variind de la 80.000 la 300.000 de soldați în funcție de surse; Printre soldații săi se numărau 4.000 de călăreți sub comanda lui Radu.
Cu toate acestea, confruntarea fraternă morbidă nu a avut loc, deoarece Vlad, care avea la dispoziție doar 22.000 de oameni, s-a retras în Transilvania și a dus o politică de pământ pârjolit (o tactică militară care implică distrugerea a tot ce poate fi folositor inamicului care înaintează).
Otomanii au debarcat la Brăila, singurul port valah de pe Dunăre, și au înaintat, dar nu numai că au întâmpinat probleme de aprovizionare, dar pe măsură ce se apropiau de capitala Târgoviște au descoperit, spre groaza lor, o pădure („lungă de 17 stadii și lată de șapte stadii”, după spusele cronicarului Laonic Chalcocondil) formată din 10.000 de oameni trași în țeapă, dintre ai lor și valahi considerați trădători, fără deosebire de sex sau vârstă.
Priveliștea pădurii macabre de cadavre și a muribunzilor l-a șocat pe Mehmed și l-a determinat să pună capăt campaniei, dar a mai avut timp pentru o nouă sperietură când Vlad, care lansase un război de gherilă, s-a infiltrat într-o noapte în spatele liniilor sale și apoi a efectuat un asalt nocturn asupra taberei, bătălie denumită „atacul de noapte”.
Theodor Aman
Din fericire pentru el, viața sultanului a fost cruțată, deoarece vlahii au confundat cortul marelui vizir cu al său. Cu toate acestea, forța invadatoare a rămas formidabilă, iar Radu a fost însărcinat să caute aliați în localitățile cu majoritate săsească din câmpiile dunărene.
Din moment ce era candidatul vizat de Mehmed pentru a-l înlocui pe fratele său, Radu putea să promită retragerea otomanilor, să exercite un regim mai puțin sever, să restabilească privilegiile boierilor și să nu se răzbune pentru trecut, în afară de a-i încuraja pe loialiștii lui Vlad să dezerteze, garantându-le o amnistie.
Populației săsești, reprimată de Vlad, i-a oferit protecție și avantaje comerciale; această atitudine binevoitoare și simpatia naturală a lui Radu i-au permis, de asemenea, să cucerească orașele București și Târgoviște.
Vlad nu a renunțat și, în cele din urmă, a avut șansa de a se lupta cu fratele său în două bătălii, câștigându-le pe amândouă. Dar resursele umane și materiale ale inamicului păreau nesfârșite, iar propaganda lui Radu avea efect.
Țepeș a fost nevoit să se refugieze în Munții Carpați, în timp ce fratele său își sporea numărul localităților care îl susțineau. Acestora li s-a alăturat bogatul oraș Brașov, dându-i lovitura de grație lui Țepeș.
Vlad i-a cerut din nou ajutorul lui Matia Corvin, dar acesta din urmă nu era interesat de o confruntare cu Imperiul Otoman în acel moment și, într-o demonstrație de forță, l-a capturat pe Vlad în 1462, justificându-se în fața papei și a Veneției (care asigurase finanțarea unei cruciade împotriva musulmanilor) cu scrisori, probabil falsificate, în care Vlad oferea o alianță cu sultanul pentru a cuceri împreună Ungaria.
wikimedia.org
Vlad a fost întemnițat, iar Radu, pe atunci în vârstă de 26 de ani, a preluat pentru prima dată puterea în Țara Românească.
Mandatul său nu s-a dovedit a fi atât de eficient pe cât se credea. La început a fost fost pus în dificultate de necesitatea de a zdrobi ultimele rămășițe de rezistență din fortăreața Poenari, pe care a demolat-o, iar mai târziu a fost constrâns de impunerile otomanilor, care, la urma urmei, îi dăduseră postul și se așteptau la un quid pro quo ( „ceva pentru ceva” sau „o favoare pentru o favoare”).
Într-adevăr, Radu era obligat să le respecte cererile, acordându-le avantaje comerciale și strategice în țară. Apoi și-a încălcat promisiunea unei domnii pașnice, confruntându-se cu vărul său, Ștefan al III-lea al Moldovei, supranumit Ștefan cel Mare.
În mod ironic, Ștefan, al cărui tată, Bogdan al II-lea, fusese un fost aliat al lui Vlad, va deveni ginerele lui Radu, căsătorindu-se cu fiica acestuia, Maria Voichița, pe care o avusese cu soția sa, Maria Despina, o prințesă sârbă sau albaneză. Dar înainte de a fi înrudiți au fost dușmani și s-au ciocnit de mai multe ori, moldovenii făcând mai multe incursiuni pe teritoriul valah.
Cea mai faimoasă a fost Bătălia de la Soci, purtată în 1471 pentru stăpânirea cetății Chilia din actuala regiune Odesa din Ucraina.
Ștefan, un creștin fervent, nu a putut suporta să vadă Valahia supusă musulmanilor. Cu toate acestea, în 1473, din motive oarecum neînțelese, boierii l-au ales pe unul dintre ei, Basarab Laiotă cel Bătrân, ca principe.
Radu a fost deposedat, deși a reușit să își recapete tronul de două ori, o dată un an mai târziu și din nou în 1475, după ce l-a pierdut din nou. Nu a avut timp pentru mai mult, deoarece a murit în 1475, probabil de sifilis, lăsând tronul în mâinile lui Basarab.
Deși Mehmed îi recunoștea legitimitatea, lui Basarab nu i-a fost ușor să-și mențină poziția, deoarece, pe de o parte, i se opunea minoritatea săsească și, pe de altă parte, sultanul credea că Ștefan avea ambiția de a păstra Valahia pentru sine. Acest lucru i-a contestat autoritatea, așa că a trimis trupe împotriva Moldovei, dar în 1475 a fost învins în bătălia de la Vaslui, însă în anul următor s-a răzbunat la Războieni, readucând ambele părți la un status quo.
Între timp, Basarab a trebuit să se confrunte cu o problemă neașteptată: neobositul Vlad Țepeș.
wikipedia.org
În 1475, eliberat de Corvin (la cererea lui Ştefan cel Mare) în schimbul convertirii sale la catolicism și înrudit cu regele maghiar prin căsătorie, așa cum promisese cu ani în urmă, acesta s-a întors cu ajutorul maghiarilor și al moldovenilor pentru a recupera tronul și a-i alunga pe otomani. Nu va fi așa cum a sperat, deși va deveni un personaj de neuitat. Dar aceasta este o altă poveste.
