Pentru supraviețuitorii atacurilor atomice de la Hiroshima și Nagasaki, aproape de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceste explozii fără precedent au fost un adevărat iad pe pământ.

Și, deși un alt miez de plutoniu – destinat utilizării într-o bombă atomică în cazul în care Japonia nu s-ar fi predat – nu a fost folosit niciodată, a reușit totuși să ucidă doi oameni de știință, în laboratorul Los Alamos din New Mexico. Circumstanțele chinuitoare ale morții lor i-au adus acestui glob porecla de „miez demonic”.

Ambii oameni de știință, Louis Slotin și Harry Daghlian, efectuau experimente similare pe nucleu și amândoi au făcut greșeli asemănătoare, care le-au fost fatale.

Înainte de aceste experimente fatale, oamenii de știință au numit miezul „Rufus”. Dar, după aceste morți îngrozitoare, avea nevoie de un nume nou, iar „nucleu demonic” era o denumire care i se potrivea.

Inima unei bombe nucleare

wikipedia.org

În ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au aruncat două bombe nucleare asupra Japoniei. Una a fost aruncată pe Hiroshima în data de 6 august 1945, iar cealaltă pe Nagasaki în data de 9 august. În cazul în care Japonia nu se preda, SUA era pregătită să arunce o a treia bombă, alimentată cu miez de plutoniu, numit ulterior „miez demonic”.

Cântărea aproape 14 kilograme și avea un diametru de aproximativ 9 cm. Iar când Japonia și-a anunțat intenția de a se preda, în data de 15 august, cercetătorii de la Laboratorul Național Los Alamos au fost autorizați să păstreze miezul pentru experimente.

După cum explică Atlas Obscura, oamenii de știință au vrut să testeze limitele materialului nuclear.

Dar astfel de experimente erau periculoase – atât de periculoase încât un fizician pe nume Richard Feynman le-a comparat cu provocarea unei fiare periculoase. El a glumit în 1944 spunând că experimentele erau „ca și cum ai gâdila coada unui dragon adormit”.

Și ca un dragon furios trezit din somn, miezul demonic avea să ucidă doi oameni de știință care lucrau la Laboratorul Național Los Alamos.

Cum a ucis miezul demonic doi oameni de știință

wikipedia.org

În data de 21 august 1945, la aproximativ o săptămână după ce Japonia și-a exprimat intenția de a se preda, fizicianul Harry Daghlian de la Los Alamos a efectuat un experiment asupra miezului demonic care avea să-l coste viața. Potrivit Science Alert, acesta a ignorat protocoalele de siguranță și a intrat singur în laborator – însoțit doar de un agent de securitate – și s-a apucat de treabă.

Experimentul lui Daghlian a presupus înconjurarea nucleului demonic cu cărămizi din carbură de tungsten, ceea ce a creat un fel de efect de bumerang pentru neutronii degajați de nucleu. Daghlian a adus miezul demonic chiar la limita supercriticității, dar, în timp ce încerca să îndepărteze una dintre cărămizi, a scăpat-o din greșeală pe sfera de plutoniu, aceasta inducând supracriticitate și generând o strălucire de lumină albastră și un val de căldură.

Daghlian a murit 25 de zile mai târziu. Înainte de a muri, fizicianul a fost chinuit de arsuri și bășici la mână, greață și dureri în tot corpul. În cele din urmă a intrat în comă și a decedat la vârsta de 24 de ani.

Exact nouă luni mai târziu, în data de 21 mai 1946, „miezul demonic” a făcut încă o victimă. De data aceasta, fizicianul canadian Louis Slotin conducea un experiment similar, în care a coborât o cupolă de beriliu peste nucleu pentru a-l împinge spre supercriticitate. Pentru a se asigura că acea structură nu acoperea niciodată în întregime nucleul, Slotin a folosit o șurubelniță pentru a menține o mică deschidere, deși, Slotin fusese avertizat anterior cu privire la metoda sa.

Dar, la fel cum cărămida din carbură de tungsten îi alunecase din mâna lui Daghlian, Slotin a scăpat șurubelnița din mână. Cupola a căzut și, în timp ce neutronii ricoșau de colo-colo, „miezul demonic” a devenit supercritic. Lumina albastră și căldura l-au mistuit pe Slotin și pe ceilalți șapte oameni din laborator.

Deși ceilalți oameni din laborator au supraviețuit, Slotin a fost afectat foarte rău din cauza radiațiilor. Mâna fizicianului a devenit albastră și plină de bășici, numărul de globule albe a scăzut vertiginos, a suferit de greață și dureri abdominale, precum și arsuri interne cauzate de radiații, devenind treptat confuz din punct de vedere mental. Nouă zile mai târziu, Slotin a murit la vârsta de 35 de ani.

În mod straniu, „miezul demonic” îl omorâse atât pe Daghlian, cât și pe Slotin în moduri similare. Ambele incidente fatale au avut loc într-o zi de marți. Daghlian și Slotin chiar au murit în aceeași cameră de spital. Astfel, nucleul, care înainte purta numele de cod „Rufus”, a fost supranumit „miezul demonic”.

Ce s-a întâmplat cu nucleul demonic?

wikipedia.org

Moartea lui Harry Daghlian și a lui Louis Slotin a schimbat pentru totdeauna modul în care oamenii de știință interacționează cu materialele radioactive. Experimentele „practice”, precum cele pe care le efectuaseră fizicienii, au fost imediat interzise. Din acel moment, cercetătorii manipulează materialul radioactiv de la distanță, cu ajutorul unor telecomenzi.

Însă, ce s-a întâmplat cu „miezul demonic”?

Cercetătorii de la Laboratorul Național Los Alamos plănuiau să îl trimită pe Atolul Bikini, în Insulele Marshall, pentru a fi detonat. Dar miezul avea nevoie de timp pentru a se răci după experimentul lui Slotin, iar când cel de-al treilea test de la Atolul Bikini a fost anulat, planurile pentru miezul demonic s-au schimbat.

În vara anului 1946, miezul de plutoniu a fost topit pentru a fi utilizat în stocul nuclear american. Întrucât Statele Unite nu au mai folosit, până în prezent, nicio armă nucleară, miezul demonic rămâne nefolosit.

A fost miezul de plutoniu blestemat, așa cum au sugerat în mod sumbru alți oameni de știință, dându-i o nouă poreclă? Poate că da, poate că nu. Ceea ce este sigur este că această notă de subsol ciudată din istoria SUA întruchipează mizele grave care au apărut odată cu energia nucleară și consecințele devastatoare ale sale.


Citește și: Fotografii rare cu Hiroshima devastată de bomba atomică