Transformarea Persiei în Iran: de la imperiu la republică islamică

Posted on iunie 22, 2025

by Andrei Pascu

Uncategorized

Timp de milenii, Persia a fost un spațiu de convergență al culturii, religiei și științei, o civilizație vastă ce a modelat cursul istoriei nu doar în Orientul Mijlociu, ci și dincolo de granițele sale geografice. De la glorioasele imperii ahemenide și sasanide până la avântul cultural din perioada islamică, Persia a fost un simbol al identității regionale și al influenței culturale. Însă în secolul al XX-lea, această țară cu rădăcini imperiale profunde a cunoscut o transformare radicală.

În doar câteva decenii, Persia a trecut de la o monarhie cu ambiții de modernizare la o republică teocratică, model unicat în lumea islamică. Noul stat, redenumit Iran în 1935, s-a rupt de imaginea sa istorică și a devenit epicentrul unor transformări politice și religioase profunde, culminând cu Revoluția Islamică din 1979. De atunci, Republica Islamică a Iranului a jucat un rol central în geopolitica globală, influențând echilibrul de putere în Orientul Mijlociu și provocând tensiuni, în special cu Israelul și Occidentul.

Imperiul Persan – o civilizație milenară

Pentru a înțelege transformarea Persiei în Iranul contemporan, este esențial să începem cu originile sale imperiale. Imperiul Persan nu a fost doar o formațiune politică de mari dimensiuni, ci o civilizație definitorie pentru istoria umanității. Primul mare imperiu persan a fost Imperiul Ahemenid, fondat de Cirus cel Mare în secolul al VI-lea î.Hr. Acesta a fost remarcabil prin toleranța sa religioasă, administrarea eficientă a unui teritoriu vast (din Grecia până în India), și pentru inovații în guvernare și infrastructură, cum ar fi drumul regal persan sau primul sistem poștal.

Conform surselor clasice, precum Herodot, dar și a descoperirilor arheologice din Persepolis, capitala ceremonială a imperiului, statul ahemenid promova idei avansate despre lege, cultură și diversitate. Cirus cel Mare a emis ceea ce este considerat de unii istorici ca fiind una dintre cele mai vechi declarații ale drepturilor omului – Cilindrul lui Cirus – în care garanta libertatea religioasă și protejarea minorităților.

Citește și: Cea mai veche declarație a drepturilor omului: Cilindrul lui Cirus, un document realizat acum mai mult de 2.500 de ani

După căderea ahemenizilor în fața lui Alexandru cel Mare în 330 î.Hr., succesiunea imperiilor a continuat cu Seleucizii, apoi Imperiul Part, și ulterior Imperiul Sasanid (224–651 d.Hr.). Acesta din urmă a fost un vârf al identității pre-islamice a Persiei, rivalizând cu Imperiul Roman și Bizantin și consolidând religia zoroastriană ca sistem oficial.

Zoroastrismul, cu dualismul său etic (lupta dintre bine și rău), a influențat atât gândirea religioasă, cât și filosofia și cultura persană. Această religie avea preoți, temple de foc și un cod moral care promova adevărul și curățenia – elemente ce aveau să fie reinterpretate sau înlocuite mai târziu de islam.

Odată cu invazia arabilor musulmani în secolul al VII-lea, Persia a fost integrată în lumea islamică, dar a reușit să-și păstreze identitatea distinctă. Deși limba arabă a fost adoptată ca limbaj oficial religios, limba persană (farsi) a supraviețuit și chiar a renăscut în epoca abbasidă ca limbă de cultură, poezie și filozofie.

În perioada medievală, Persia a fost un centru al științei, matematicii și literaturii. Mari gânditori și poeți precum Avicenna (Ibn Sina), Omar Khayyam, Saadi și Hafez au contribuit la o cultură care transcendea granițele lumii islamice. Așadar, Persia nu a fost doar un stat imperial, ci un pol de civilizație, educație și rafinament spiritual.

Transformarea de la imperiu la republică islamică nu a fost doar politică, ci a implicat și o mutație profundă în raportul dintre moștenirea antică și realitățile moderne. Așadar, următoarea etapă – epoca modernizării sub dinastiile Qajar și Pahlavi – a jucat un rol crucial în această tranziție.

Citește și: Cirus cel Mare, Darius I și Xerxes I: Cei trei conducători care au modelat Persia și au transformat-o în unul dintre cele mai puternice imperii care au existat vreodată pe Pământ

Modernizarea Persiei sub dinastia Qajar și apoi Pahlavi

Până în secolul al XIX-lea, Persia intrase într-o perioadă de stagnare politică și militară, în contrast cu înflorirea culturală a epocilor anterioare. Dinastia Qajar, care a condus Persia din 1789 până în 1925, s-a confruntat cu presiuni externe din partea imperiilor coloniale (în special Rusia și Marea Britanie), dar și cu slăbirea autorității centrale.

În această perioadă, încercările de modernizare au fost fragmentare și adesea impuse de contextul internațional. De exemplu, pierderile teritoriale în fața Rusiei (prin tratatele de la Gulistan și Turkmenchay) și intervențiile britanice în sudul țării au determinat o dorință crescută de reformare a statului persan. Cu toate acestea, elitele religioase și conservatoare au privit cu suspiciune orice reformă ce părea să vină din Occident.

O mișcare notabilă din această epocă a fost Revoluția constituțională persană din 1905–1911, când intelectuali, clerici reformatori și negustori s-au unit pentru a forța crearea unui parlament (Majles) și adoptarea unei constituții. Această mișcare a fost una dintre primele tentative din lumea islamică de a crea un sistem de guvernare limitat de lege și participativ. Din păcate, instabilitatea politică, intervențiile străine și corupția endemică au împiedicat consolidarea acestor reforme.

Ascensiunea unui nou lider militar, Reza Khan, a marcat începutul unei noi epoci. După ce a condus o lovitură de stat în 1921 și a devenit prim-ministru, el a fost încoronat Reza Shah Pahlavi în 1925, fondând dinastia Pahlavi, care avea să conducă Persia până în 1979.

Reza Shah a inițiat o serie de reforme rapide și radicale, inspirate de modelul turc al lui Mustafa Kemal Atatürk. A dorit modernizarea accelerată a țării: a construit drumuri, căi ferate, școli și instituții administrative moderne. A interzis purtarea vălului islamic în public, a limitat influența clerului și a reformat codurile juridice, toate în încercarea de a seculariza și centraliza statul.

Una dintre cele mai semnificative decizii ale sale, cu valoare simbolică și diplomatică, a fost cererea oficială către comunitatea internațională de a numi țara „Iran” în loc de „Persia”, în 1935. Această decizie a reflectat o dorință de reafirmare a identității iraniene dincolo de vestigiile imperiului antic, subliniind continuitatea poporului „arian” (termen de origine indo-europeană) care locuia acel spațiu, conform britannica.com.

În anii următori, fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, avea să continue aceste reforme, dar într-un climat tot mai tensionat. Pe de o parte, existau elite urbane care susțineau modernizarea și secularizarea. Pe de altă parte, în mediile tradiționale, clerul și masele sărace priveau cu neîncredere accelerarea occidentalizării și concentrarea puterii în mâinile monarhului.

Această ruptură între modernitate forțată și tradiție avea să se adâncească și să explodeze în Revoluția Islamică din 1979.

Schimbarea numelui din Persia în Iran (1935)

În data de 21 martie 1935, în prima zi a noului an persan (Nowruz), Reza Shah Pahlavi a cerut oficial reprezentanților străini și comunității internaționale să folosească în toate documentele și corespondențele oficiale numele „Iran” în loc de „Persia”. Această schimbare aparent simplă a avut implicații simbolice, culturale și politice profunde, reflectând ambiția regimului de a rescrie identitatea națională în spiritul modernității și suveranității.

Până atunci, în afara țării, numele „Persia” era folosit pe scară largă — un termen cu rezonanțe istorice, literare și romantice, ce evoca imperii antice, poezie rafinată și arhitectură splendidă. Termenul venea din grecescul Persis, derivat din Parsa, una dintre provinciile imperiului ahemenid. Însă, în interiorul țării, iranienii se referiseră mereu la patria lor drept „Iran”, care înseamnă „țara arienilor”.

Reza Shah a dorit să înlocuiască imaginea exotică și arhaică a Persiei cu o identitate modernă și suverană. Alegerea termenului „Iran” a fost și o încercare de a inspira mândrie națională, de a rupe dependența simbolică față de trecutul imperial și de a promova o viziune seculară și centralizată asupra statului.

Cererea a fost bine primită de majoritatea statelor, deși nu lipsită de confuzii. Mulți diplomați și intelectuali occidentali au continuat să folosească ambii termeni alternativ, iar în unele contexte culturale, termenul „persan” este încă folosit (de exemplu, pentru limba – „limba persană” sau „poezie persană”).

De altfel, în 1959, Mohammad Reza Shah a permis din nou folosirea ambelor denumiri — „Persia” ca termen cultural și istoric, iar „Iran” în sens politic și administrativ.

Astfel, schimbarea numelui nu a fost o simplă decizie de etichetare, ci o parte a unui proiect identitar și ideologic mult mai amplu. Ea a marcat tranziția de la o imagine romantică și imperială la un stat modern, dar și începutul unei perioade în care puterea politică s-a concentrat tot mai mult în mâinile monarhului și aparatului său birocratic.

Această acumulare de putere, combinată cu modernizarea accelerată, va contribui decisiv la tensiunile sociale care au dus la Revoluția Islamică din 1979 — momentul definitoriu în transformarea Iranului de la un stat național la o republică teocratică.

Iranul în timpul lui Reza Shah și Mohammad Reza Pahlavi

Perioada dinastiei Pahlavi (1925–1979) a reprezentat un moment de tranziție profundă în istoria Iranului, caracterizat printr-o modernizare rapidă, centralizare a puterii și un efort sistematic de secularizare și occidentalizare a societății. Deși începuturile regimului au fost marcate de un avânt naționalist și reformator, stilul autoritar de guvernare, alienarea clerului și inegalitățile sociale tot mai evidente au creat un teren fertil pentru contestare.

Reza Shah – autoritarism modernizator

După ce a preluat tronul în 1925, Reza Shah a încercat să transforme Iranul într-un stat modern, inspirându-se din modelul secular al lui Atatürk în Turcia. El a promovat educația publică, a interzis purtarea vălului (chador) în spațiul public, a secularizat sistemul juridic și a redus drastic influența clerului. De asemenea, a investit masiv în infrastructură – construcția căii ferate transiraniene fiind una dintre realizările simbolice ale epocii.

Totuși, aceste reforme au fost impuse adesea prin mijloace autoritare. Partidele politice au fost interzise, presa a fost cenzurată, iar opoziția a fost reprimată brutal. Reza Shah nu tolera disidența, iar reformele sale nu au fost întotdeauna însoțite de o înțelegere a nevoilor reale ale populației rurale sau religioase.

În 1941, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, Reza Shah a fost forțat să abdice de către Aliați, care suspectau o apropiere a sa de Germania nazistă. În locul său, a fost instalat fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, care avea doar 22 de ani.

Mohammad Reza Pahlavi – monarh modernizator, dar contestat

Regatul lui Mohammad Reza Pahlavi a fost marcat de o alternanță între modernizare economică și instabilitate politică. În primii ani de domnie, puterea regelui era limitată de parlament, iar influența britanică și apoi americană în Iran era considerabilă. Una dintre cele mai importante crize din această perioadă a fost naționalizarea industriei petroliere în 1951, de către prim-ministrul Mohammad Mossadegh.

Mossadegh, susținut de o mișcare largă naționalistă, a provocat o ruptură cu Marea Britanie și a fost perceput ca o amenințare de către SUA. În 1953, CIA și MI6 au orchestrat o lovitură de stat (operațiunea Ajax) care l-a înlăturat pe Mossadegh și l-a întărit pe șah, consolidându-i poziția autocratică.

După acea lovitură de stat, Mohammad Reza Pahlavi a condus cu mână de fier. A creat o poliție secretă temută – SAVAK – care supraveghea și reprima orice formă de opoziție politică. Cu sprijin occidental, șahul a lansat în 1963 o campanie de reforme cunoscută sub numele de „Revoluția Albă”. Aceasta includea reforma agrară, emanciparea femeilor, alfabetizarea în masă și industrializarea accelerată.

Cu toate că „Revoluția Albă” a produs unele beneficii, ea a exacerbat și inegalitățile sociale și a înstrăinat profund marile mase populare, în special cele religioase. Clerul șiite, marginalizat de regim, a început să-și creeze rețele de influență în moschei, centre de caritate și școli religioase. Una dintre figurile centrale care a apărut în acea perioadă a fost ayatollahul Ruhollah Khomeini, exilat în 1964 pentru critica sa vehementă împotriva regimului.

În anii ’70, sprijinit de veniturile masive din petrol și de alianța cu Statele Unite, șahul a căutat să transforme Iranul într-o superputere regională. A organizat fastuoasa aniversare a 2500 de ani de monarhie persană în Persepolis, un gest simbolic care a fost văzut de mulți ca o dovadă de aroganță și de rupere totală de realitățile sociale.

Deși la suprafață Iranul părea un aliat stabil al Occidentului și un bastion al modernizării, în profunzime, nemulțumirile creșteau: autoritarismul, inegalitățile sociale, corupția, secularizarea forțată și persecuția clericilor formau un cocktail exploziv.

În acest climat tensionat, în anii 1978–1979, o mișcare de protest populară, religioasă și intelectuală a luat amploare și a dus la căderea monarhiei și instaurarea Republicii Islamice.

Revoluția Islamică din 1979 și căderea monarhiei

În 1979, Iranul a trecut printr-una dintre cele mai radicale transformări din istoria modernă. Revoluția Islamică a dus nu doar la căderea monarhiei Pahlavi, ci și la nașterea unei republici teocratice unice în lume. Această revoluție nu a fost doar o revoltă împotriva unui lider autoritar, ci o explozie a tensiunilor acumulate timp de decenii între elitele laice, populația religioasă, studenți, muncitori și clerici.

După ani de represiune, exilul liderilor religioși și o secularizare forțată, nemulțumirea a cuprins toate clasele sociale. În ciuda sprijinului puternic pe care Mohammad Reza Pahlavi îl avea din partea Statelor Unite, valul protestelor nu a mai putut fi controlat.

Un factor declanșator a fost articolul ofensator publicat în ianuarie 1978 într-un ziar proguvernamental, care îl ataca pe ayatollahul Khomeini, aflat atunci în exil. Protestele masive de la Qom, oraș sfânt pentru șiiți, au fost reprimate brutal de autorități. Însă în loc să se domolească, protestele s-au intensificat, sprijinite de rețelele clericale, de moschei, de studenți și de opoziția laică.

În ciuda stării de urgență și a violenței exercitate de forțele de ordine, manifestațiile au continuat luni la rând. În septembrie 1978, în ceea ce a devenit cunoscut drept „Vinerea Neagră”, sute de protestatari au fost uciși în Piața Jaleh din Teheran. Acest masacru a marcat un punct fără întoarcere pentru regim.

În exil, Ruhollah Khomeini a devenit simbolul rezistenței. Deși inițial o figură religioasă, discursul său a inclus și teme sociale, anti-imperialiste și anti-occidentale. Khomeini a combinat elemente ale gândirii religioase șiite cu o critică acerbă a modernității de tip occidental, construind o ideologie coerentă și mobilizatoare.

În data de 16 ianuarie 1979, șahul a părăsit Iranul, aparent pentru o „vacanță medicală”, dar în realitate, exilul său avea să fie definitiv. În data de 1 februarie 1979, Khomeini s-a întors triumfal la Teheran, întâmpinat de milioane de oameni.

În doar câteva săptămâni, vechile structuri de putere s-au prăbușit. În ziua de 11 februarie, armata a declarat că va rămâne neutră, iar monarhia a fost oficial abolită. Ulterior, în 1 aprilie 1979, în urma unui referendum cu o participare masivă, a fost proclamată Republica Islamică a Iranului.

Această revoluție nu a fost un eveniment izolat, ci parte dintr-o dinamică globală care punea sub semnul întrebării regimurile autoritare sprijinite de Occident. Ceea ce a diferențiat însă Iranul a fost caracterul său religios profund. Spre deosebire de alte revoluții moderne, aici clerul a preluat conducerea și a instaurat o nouă formă de guvernare, în care religia și politica sunt inseparabile.

Constituirea Republicii Islamice: liderii, structura și ideologia

După victoria Revoluției Islamice, Iranul a intrat într-o fază de reconstrucție instituțională profundă. Aceasta nu a însemnat doar înlocuirea unui regim politic cu altul, ci o schimbare radicală de paradigmă: de la o monarhie secularizată și pro-occidentală, la o republică teocratică, în care religia domină fiecare aspect al vieții politice, juridice și sociale.

Liderul suprem – Velayat-e Faqih

Centrul acestei noi arhitecturi statale a fost ideologia Velayat-e Faqih (tradusă aproximativ ca „Conducerea Juristului Islamic”), concepută de ayatollahul Ruhollah Khomeini. Conform acestei doctrine, într-o societate islamică, până la revenirea imamului ascuns (în teologia șiită), un cleric calificat (faqih) trebuie să conducă statul pentru a se asigura că legile islamice sunt respectate.

Această idee a fost formalizată în noua Constituție a Republicii Islamice, adoptată prin referendum în decembrie 1979. Constituția prevedea crearea unui „Lider Suprem”, o autoritate religioasă care deține controlul absolut asupra sistemului politic și militar. Khomeini a fost numit primul Lider Suprem și a condus Iranul până la moartea sa în 1989.

Liderul Suprem are prerogative vaste:

este comandantul forțelor armate,
controlează justiția, serviciile de informații și media de stat,
are dreptul de a invalida legi și decizii parlamentare,
numește șefii televiziunii, armatei și ai instituțiilor-cheie.

Instituțiile statului post-revoluționar

Deși Iranul a păstrat unele instituții ale democrației (precum președinția, parlamentul și alegerile), acestea funcționează în limitele impuse de structura religioasă.

Președintele este ales prin vot popular, dar candidații trebuie să fie aprobați de Consiliul Gardienilor, o instituție formată din 12 membri (jumătate aleși de Liderul Suprem, jumătate de șeful justiției).
Majles (Parlamentul iranian) are competențe legislative, dar proiectele sale pot fi blocate dacă sunt considerate contrare islamului.
Consiliul Gardienilor poate respinge orice candidat la funcții publice, inclusiv pentru opinii considerate „neislamice”.
Adunarea Experților este un organism format din clerici care au rolul de a supraveghea activitatea Liderului Suprem și, teoretic, de a-l putea demite, dar în practică puterea sa este aproape absolută.

Sistemul este astfel o combinație între alegeri populare și un control clerical centralizat, ceea ce face din Iran un regim hibrid, unic în lume – o teocrație electorală, unde procesul democratic este filtrat strict prin lentila religioasă.

Justiția și codul penal islamic

După revoluție, sistemul juridic iranian a fost reconfigurat pentru a se conforma sharia (legea islamică). Codurile penale includ pedepse corporale, inclusiv lapidarea, amputarea și flagelarea pentru infracțiuni grave precum adulterul, blasfemia, sau furtul. De asemenea, în materie de statut personal (căsătorie, moștenire, custodie), femeile au drepturi inegale față de bărbați.

Ideologia anti-occidentală și auto-suficiența

Un alt pilon al Republicii Islamice a fost ideologia anti-imperialistă și anti-occidentală, promovată intens după revoluție. Revoluționarii au considerat influența americană drept o formă de neocolonialism care a corupt identitatea și valorile islamice ale Iranului. Această atitudine a culminat cu criza ostaticilor americani (1979–1981), când studenți iranieni au ocupat ambasada SUA din Teheran și au reținut 52 de diplomați timp de 444 de zile.

Această ruptură cu Occidentul a fost consolidată prin sloganuri precum „Moarte Americii” (Marg bar Amrika) și prin politici economice orientate spre auto-suficiență, în special în domenii strategice precum energia, agricultura și industria militară.

Această combinație de teologie politică, naționalism și antiimperialism a oferit regimului o legitimare profundă în rândul unei părți semnificative a populației, în special în mediul rural și religios.

Iranul după 1979: izolare, transformare și supraviețuire

După proclamarea Republicii Islamice, Iranul a intrat într-o perioadă marcată de izolare internațională, conflicte interne și externe, dar și de o remarcabilă capacitate de adaptare și supraviețuire. În ciuda sancțiunilor, presiunilor externe și diviziunilor interne, regimul islamic instaurat în 1979 a rezistat și s-a consolidat, transformând Iranul într-un actor regional influent și imprevizibil.

Războiul cu Irakul (1980–1988): începutul unei epoci de rezistență

Unul dintre cele mai definitorii evenimente pentru consolidarea regimului post-revoluționar a fost războiul cu Irakul, început în septembrie 1980. Dictatorul irakian Saddam Hussein, temându-se de exportul revoluției islamice în țara sa cu populație șiită numeroasă, a invadat Iranul într-un moment în care acesta era fragil, dezorganizat și izolat.

Conflictul a fost devastator: peste un milion de morți, orașe distruse, atacuri chimice și ani întregi de epuizare economică. Totuși, regimul iranian a folosit războiul ca o pârghie de consolidare internă, promovând narativul rezistenței împotriva agresiunii externe. Copiii erau trimiși pe front, iar sacrificiul era prezentat ca un act de credință.

Această perioadă a creat o cultură profundă a martiriului și a întărit sentimentul anti-occidental, mai ales în contextul sprijinului acordat de SUA și statele arabe regimului lui Saddam Hussein. În ciuda pierderilor uriașe, Iranul nu a cedat și a demonstrat o reziliență care i-a definit politica internă și externă pentru deceniile următoare.

După Khomeini: supraviețuirea regimului și adaptarea ideologică

Moartea ayatollahului Khomeini în 1989 a ridicat întrebări majore despre viitorul regimului. Totuși, succesiunea a fost organizată eficient. În locul său a fost ales ayatollahul Ali Khamenei, fost președinte, dar considerat un cleric cu mai puțină autoritate religioasă. Pentru a-l putea numi Lider Suprem, Adunarea Experților a modificat Constituția, permițând și celor cu rang religios inferior să ocupe funcția supremă. Astfel, regimul a demonstrat o flexibilitate pragmatică, menită să conserve structura teocratică chiar cu costul ajustării dogmei.

În paralel, Iranul a început un proces lent de reconstrucție economică. În timpul președinției lui Akbar Hashemi Rafsanjani (1989–1997), a fost lansată o politică de reconstrucție și deschidere parțială către Vest, dar cu păstrarea controlului clerical.

În anii 1990 și 2000, Iranul a trecut printr-o alternanță între perioade de reformism (Mohammad Khatami) și conservatorism dur (Mahmoud Ahmadinejad). În tot acest timp, regimul a continuat să investească în consolidarea unei economii rezistente la sancțiuni și într-un complex militar și de securitate capabil să susțină autonomia strategică a țării.

Sancțiuni internaționale și programul nuclear

O sursă majoră de tensiune între Iran și Occident a fost și rămâne programul său nuclear. Iranul a susținut mereu că dorește să dezvolte tehnologia nucleară în scopuri pașnice, însă serviciile de informații occidentale au avertizat că regimul urmărește, cel puțin ca opțiune, dezvoltarea armei nucleare.

Statele Unite și Uniunea Europeană au impus o serie de sancțiuni economice drastice, care au afectat grav economia iraniană, dar au avut și efecte colaterale asupra populației, provocând inflație, șomaj și lipsuri în medicamente.

În 2015, în urma unor negocieri intense, Iranul a semnat acordul nuclear cunoscut sub numele de Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA) cu marile puteri (SUA, Rusia, China, Franța, Marea Britanie, Germania). Acordul prevedea ridicarea treptată a sancțiunilor în schimbul limitării programului nuclear iranian și a verificărilor internaționale.

Totuși, în 2018, sub administrația Trump, SUA s-au retras unilateral din acord și au reintrodus sancțiuni dure, sub politica de „presiune maximă”. Iranul a răspuns prin reluarea activităților nucleare restricționate, ceea ce a condus la o nouă spirală de tensiuni.

Strategia de rezistență: rețele regionale și influență militară

Pentru a contracara izolarea, Iranul a dezvoltat o strategie geopolitică centrată pe exportul de influență și susținerea unor grupuri proxy în Orientul Mijlociu. Astfel, regimul a devenit un actor-cheie în conflictele regionale:

susține Hezbollah în Liban,
sprijină regimul lui Bashar al-Assad în Siria,
are legături strânse cu milițiile șiite din Irak,
oferă sprijin rebelilor Houthi din Yemen,
finanțează diverse grupări palestiniene anti-Israel, inclusiv Hamas și Jihadul Islamic.

Această rețea de alianțe și influență militară este cunoscută sub numele de „Axa Rezistenței” și este percepută de Occident, Israel și statele sunnite ca o amenințare la stabilitatea regională. De altfel, această strategie a alimentat o mare parte din tensiunile dintre Iran și Israel.

Citește și: Osman Ghazi, fondatorul Imperiului Otoman: Domnia sa a marcat începutul unei dinastii care a durat peste șase secole

Conflictul cu Israel: cauze istorice, ideologice și geopolitice

Relația dintre Iran și Israel a cunoscut o transformare radicală după Revoluția Islamică din 1979. În timp ce în epoca Pahlavi cele două state au avut legături strânse și o cooperare discretă, dar solidă în domenii precum securitatea și tehnologia, regimul instaurat de ayatollahul Khomeini a întrerupt imediat toate relațiile diplomatice cu Israelul, definindu-l drept un „regim sionist ilegitim”.

Această ruptură nu a fost doar una diplomatică, ci ideologică și strategică, devenind un element central al identității politice și religioase a Republicii Islamice. Israelul a fost prezentat ca o extensie a imperialismului american în Orientul Mijlociu și ca o entitate opresoare împotriva lumii musulmane, în special împotriva palestinienilor. Sprijinul declarat al Iranului pentru cauza palestiniană a devenit o constantă a politicii externe iraniene, iar retorica anti-israeliană – o formă de mobilizare internă și regională.

Dimensiunea ideologică: exportul revoluției și dușmanul „sionist”

Conform ideologiei promovate de Khomeini, Republica Islamică avea misiunea nu doar de a conduce poporul iranian după principiile islamice, ci și de a exporta Revoluția Islamică în alte țări musulmane. În acest context, lupta împotriva Israelului a fost prezentată ca parte a unui jihad global împotriva nedreptății.

În preambulul Constituției iraniene se afirmă că statul are obligația de a sprijini „lupta celor oprimați împotriva celor opresori”, iar Israelul este indicat constant ca o manifestare a opresiunii globale.

Această dimensiune ideologică a fost tradusă în sprijin militar, financiar și logistic pentru organizații ostile Israelului, în special pentru Hezbollah în Liban și Hamas în Fâșia Gaza. Hezbollah, fondat în 1982 cu sprijin direct iranian, este nu doar un actor militar antiisraelian, ci și o extensie a strategiei regionale iraniene. Israelul consideră Hezbollah o amenințare majoră la granița de nord și a purtat mai multe războaie cu această organizație (inclusiv cel din 2006).

Dimensiunea geopolitică: Iranul vs. alianța Israel–SUA–Golf

În ultimele decenii, conflictul Iran–Israel s-a extins și pe dimensiunea geopolitică, ca parte a unei confruntări mai largi între Iran și o coaliție formată din Statele Unite, Israel și unele state sunnite din Golf (în special Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain). Aceste state acuză Iranul că destabilizează regiunea prin sprijinirea milițiilor și grupărilor armate, implicarea în conflictele din Siria, Irak, Yemen și Liban, precum și prin programul său nuclear suspect.

Pentru Israel, dezvoltarea armamentului nuclear de către Iran este o amenințare la adresa propriei existențe. Oficialii israelieni au declarat în mod repetat că nu vor permite ca Iranul să dezvolte arme nucleare și au fost suspectați că au organizat sau susținut sabotaje și asasinate țintite împotriva oamenilor de știință iranieni implicați în programul nuclear.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este asasinarea fizicianului Mohsen Fakhrizadeh în 2020, eveniment pe care Iranul l-a atribuit direct Israelului, scrie bbc.com.

De asemenea, în 2010, virusul informatic Stuxnet, dezvoltat de SUA și Israel, a infectat facilitățile nucleare iraniene, afectând mii de centrifuge, conform washingtonpost.com.

Atacuri prin proxy și confruntări indirecte

Relația Iran–Israel este caracterizată de un război indirect („proxy war”) constant, în special pe teritoriul Siriei. Începând cu 2011, odată cu izbucnirea războiului civil sirian, Iranul a intervenit masiv pentru a-l sprijini pe Bashar al-Assad, în timp ce Israelul a efectuat sute de raiduri aeriene împotriva convoaielor de arme și bazelor militare iraniene din Siria.

În paralel, Hezbollah a acumulat mii de rachete în sudul Libanului, iar Iranul a fost acuzat că livrează tehnologie avansată de rachete grupurilor militante din Gaza și chiar rebelilor Houthi din Yemen. În 2023–2024, escaladarea conflictelor din Gaza și tensiunile din Liban au adus din nou în prim-plan amenințarea unui conflict regional extins între Iran și Israel.

Situația actuală: impas strategic și linie roșie nucleară

În prezent, relațiile dintre cele două state sunt mai tensionate ca niciodată. Iranul acuză Israelul că încearcă să provoace un război regional pentru a-și ascunde propriile conflicte interne, în timp ce Israelul avertizează că nu va permite înarmarea nucleară a unui regim care „susține terorismul” și cere distrugerea sa.

Poziția iraniană oficială nu recunoaște existența statului Israel și susține în mod deschis „eliberarea Ierusalimului” și înlocuirea statului israelian cu unul palestinian, ceea ce face imposibilă orice apropiere diplomatică. În contrast, Israelul se aliniază tot mai mult cu statele sunnite din Golf, în special după semnarea Acordurilor Abraham (2020), ceea ce accentuează izolarea regională a Iranului.

Conflictul dintre Iran și Israel nu este doar o rivalitate politică sau militară, ci o confruntare cu rădăcini ideologice adânci și ramificații globale, care continuă să modeleze geopolitica Orientului Mijlociu și să alimenteze instabilitatea regională.

Tensiunea dintre tradiție, teocrație și modernitate

Transformarea Persiei în Iranul contemporan este una dintre cele mai spectaculoase și complexe evoluții din istoria modernă. De la gloriile imperiale ahemenide și sasanide, la secularismul forțat al epocii Pahlavi și până la instaurarea unei republici islamice teocratice, Iranul a parcurs un drum istoric profund marcat de căutarea unei identități proprii — între tradiție și modernitate, suveranitate și globalizare, religie și raționalism.

Republica Islamică, deși construită pe fundamentul unui dispreț față de influența occidentală, s-a dovedit remarcabil de rezistentă și adaptabilă. În ciuda sancțiunilor internaționale, a izolării politice și a crizelor economice, regimul a reușit să supraviețuiască, sprijinindu-se pe o rețea instituțională solidă, o ideologie coerentă și o capacitate de mobilizare internă și externă.

Totuși, Iranul actual este traversat de tensiuni interne majore: o populație tânără, conectată la lume, care aspiră la libertăți civile și oportunități economice, intră frecvent în conflict cu elitele religioase conservatoare. Protestele din 2009 („Revoluția Verde”), cele din 2019–2020 și mișcările de revoltă declanșate de moartea lui Mahsa Amini în 2022 arată un decalaj tot mai mare între stat și societate.

Pe plan internațional, Iranul continuă să joace un rol central în echilibrul de putere din Orientul Mijlociu. Tensiunile cu Israelul, ambițiile nucleare și relațiile complicate cu SUA și aliații săi vor continua să influențeze nu doar soarta regiunii, ci și stabilitatea globală.

În esență, Iranul este un stat cu o identitate fragmentată dar profundă, în care istoria imperială, credința religioasă și aspirațiile moderne coexistă în mod conflictual. Transformarea sa, de la Persia milenară la republică islamică, rămâne un caz unic de remodelare a unui stat în jurul unei viziuni teocratice — și un exemplu viu al luptei dintre continuitate și schimbare în istoria lumii moderne.