Originea Sânzienelor: De unde vine numele lor și ce simbolizează în folclorul românesc
În data de 24 iunie, când vara își revarsă din plin lumina și parfumul câmpurilor înflorite, românii celebrează una dintre cele mai tainice și pline de semnificații sărbători: Ziua Sânzienelor. Această dată, care coincide cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul în calendarul creștin ortodox, își are însă rădăcinile mult mai adânci în vechile credințe păgâne, în cultul fertilității și al naturii. Sânzienele nu sunt doar o sărbătoare a verii și a soarelui, ci păstrează în ele ecoul unei lumi vechi, în care natura, credințele și tradițiile se împletesc într-un moment cu totul aparte al anului.
În credințele populare, Sânzienele sunt zâne binevoitoare, dar capricioase, spirite ale câmpurilor înflorite și ale cerului, protectoare ale dragostei, rodniciei și sănătății. În noaptea de 23 spre 24 iunie, ele dansează prin poieni, binecuvântează recoltele și judecă purtarea oamenilor. Legendele spun că, dacă nu le este respectată ziua, pot deveni răzbunătoare, aducând grindină, boală și pagubă.
Deși sunt cunoscute ca spirite solare și binevoitoare, se spune că Sânzienele pot deveni aspre cu cei care le încalcă ziua sau le ignoră semnificația – o trăsătură care le apropie de figura Ielelor. Totuși, între cele două există diferențe clare, pe care le vom analiza mai târziu. Pentru a înțelege pe deplin cine sunt Sânzienele și de unde provin, este esențial să urmărim nu doar tradiția orală, ci și conexiunile lor cu vechiul panteon roman, în special cu zeița Diana, și să descifrăm sensurile profunde ale simbolurilor legate de această zi.
Cine sunt Sânzienele în mitologia românească
Saturnian
În mitologia populară românească, Sânzienele sunt entități feminine supranaturale, percepute ca zâne blânde, înzestrate cu frumusețe ieșită din comun și puteri magice. Ele sunt asociate cu soarele, cu miresmele câmpului înflorit, cu fertilitatea și dragostea, dar și cu lumea nevăzută. Imaginea lor păstrează amprenta unei lumi arhaice, în care omul trăia în comuniune cu natura, iar sărbătorile nu erau doar prilej de bucurie, ci și acte sacre.
Sânzienele sunt adesea descrise ca fete tinere, îmbrăcate în alb, cu părul despletit și încununat cu flori de câmp, mai ales cu flori galbene de sânziană (Galium verum), plantă căreia îi poartă numele.
Crina Corina
Aceste ființe coboară pe pământ în noaptea dintre 23 și 24 iunie pentru a dansa prin păduri și pajiști, lăsând în urma lor fertilitate, belșug și noroc — dar numai dacă li se respectă ziua. Dacă oamenii lucrează în acea zi sau nu respectă obiceiurile, Sânzienele pot deveni mânioase, provocând vijelii, uscăciune sau boli.
Una dintre trăsăturile esențiale ale Sânzienelor este legătura lor cu universul feminin: ele veghează asupra iubirii și sănătății femeilor. Se credea că în această noapte magică, fetele nemăritate își pot afla ursitul, iar florile culese în zori capătă puteri tămăduitoare. În unele sate, fetele își puneau coronițe de sânziene și le aruncau pe acoperișul casei – dacă rămâneau, însemna că se vor mărita curând.
Tot în această noapte, plantele de leac dobândesc puteri sporite, iar roua căzută pe iarbă are virtuți vindecătoare. Oamenii adunau sânziene pentru ceaiuri, le puneau în saltele, la uși și ferestre sau le atârnau în poduri pentru protecție. Se credea că, în această noapte, cerurile se deschid, iar cei aleși pot auzi glasul divin sau pot vedea îngeri.
În zonele de munte sau în regiunile unde folclorul s-a păstrat viu, poveștile despre Sânziene sunt transmise din generație în generație, însoțite de ritualuri specifice. Deși odată cu modernizarea multe dintre aceste practici s-au estompat, aura misterioasă a Sânzienelor a rămas prezentă în conștiința colectivă, fiind astăzi revalorificată în literatură, artă, spiritualitate și cultura festivalieră contemporană.
Din anul 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, la inițiativa comunității online „La Blouse Roumaine”, este sărbătorită și Ziua Universală a Iei, zi dedicată promovării iei românești.
Sânzienele se sărbătoresc în data de 24 iunie, exact în aceeași zi în care Biserica creștină celebrează Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
Suprapunerea celor două sărbători nu este întâmplătoare, ci este rezultatul unei fuziuni între tradițiile precreștine și cele creștine, un fenomen frecvent în cultura populară românească.
Iată de ce se întâmplă această suprapunere:
1. Sincretism religios – adaptarea cultului păgân de către creștinism
Înainte de creștinarea teritoriilor țării noastre, în ziua de 24 iunie era celebrat un ritual solar legat de solstițiul de vară, când ziua este cea mai lungă și natura atinge apogeul fertilității. Era o sărbătoare dedicată forțelor vieții, soarelui, câmpurilor înflorite și spiritelor naturii, cum sunt Sânzienele.
Odată cu răspândirea creștinismului, Biserica a integrat aceste obiceiuri străvechi într-un context religios. Astfel, ziua păgână a fost „botezată” creștin prin asocierea cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, un personaj biblic legat de purificare, botez și lumină spirituală. Așadar, vechile practici au continuat sub o formă nouă, acceptabilă religios, dar păstrând în esență funcția lor simbolică.
2. Legătura simbolică: purificare, lumină, început
Ioan Botezătorul este asociat cu apă, curățare, renaștere și începuturi – exact temele centrale din mitul Sânzienelor. Sărbătoarea lui vine la șase luni înainte de Crăciun (nașterea lui Hristos), fiind o marcă spirituală a începutului ciclului solar descendent, exact cum Sânzienele marchează începutul maturității verii.
3. Practic, calendarul creștin a „îmbrăcat” ritualurile populare
Creștinismul nu a eliminat complet tradițiile păgâne, ci le-a adaptat. Multe sărbători populare din România, inclusiv cele legate de Sânziene, sunt expresii ale acestei adaptări. Obiceiurile cu flori, focuri, rouă, vise profetice și coronițe aruncate pe acoperiș continuă, chiar dacă în paralel se țin și slujbe pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
Etimologia cuvântului „Sânziană” și influențele romane
Cuvântul „Sânziană” are o origine complexă, care reflectă sincretismul religios și cultural al spațiului românesc. Deși astăzi este asociat cu o sărbătoare populară și cu ființe mitologice, rădăcina sa lingvistică ne duce înapoi la influența romană și la creștinismul timpuriu.
Lingviștii consideră că denumirea „Sânziană” provine din latinescul „Sancta Diana”, adică „Sfânta Diana”, unde „sancta” a fost asimilat fonetic în română ca „sân” (la fel ca în „Sân Nicoară” pentru Sfântul Nicolae). Diana era zeița romană a vânătorii, a lunii și a castității, dar și protectoare a naturii și a femeilor. De altfel, în tradiția romană, Diana era considerată zeița pădurilor și avea o latură sălbatică, misterioasă, care o apropie de esența Sânzienelor.
Această superpoziție mitologică este frecventă în cultura română, unde zeii și zeițele din panteonul antic au fost înlocuiți, treptat, cu figuri creștine sau cu spirite populare, fără ca funcția lor simbolică să dispară. Astfel, Diana – zeiță păgână a naturii și a feminității – a fost păstrată în memoria colectivă sub forma zânelor câmpului, care și-au păstrat atât numele apropiat, cât și caracteristicile magice.
În paralel, există și o explicație botanică și culturală: „sânziana” este și numele unei plante perene cu flori galbene, numită în latină Galium verum. Planta este folosită în medicina populară pentru proprietățile ei calmante și tămăduitoare și era nelipsită din ritualurile din noaptea de Sânziene. O ipoteză lingvistică susține că numele sărbătorii a fost influențat și de această floare, iar legenda și planta s-au contopit într-un singur simbol: Sânziana – ființă și plantă sacră.
În același timp, etnografii subliniază că în unele regiuni ale țării, mai ales în nord și în Moldova, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Drăgaica, cu alte accente mitologice. Așadar, Sânzienele sunt un exemplu viu de stratificare culturală: la baza lor stă cultul zeiței Diana, peste care s-a suprapus simbolistica creștină și credințele populare locale, rezultând o entitate mitologică unică în folclorul românesc.
Legătura Sânzienelor cu zeița romană Diana și cultul fertilității
Pentru a înțelege mai profund simbolismul Sânzienelor, trebuie să ne întoarcem în timp, la perioada de dinaintea creștinismului, când pe teritoriul actual al României erau răspândite credințe și practici religioase precreștine, în special de sorginte romană. În acest context, zeița Diana ocupa un loc central.
În mitologia romană, Diana era zeița vânătorii, a lunii, a nașterii și a naturii sălbatice. Proteja animalele și pădurile, dar și pe femei, mai ales în timpul nașterii. Era asociată și cu castitatea, dar în sensul unei feminități autonome, libere și apropiate de ritmurile naturii. Atributele ei sunt dublate de imaginea unei ființe nocturne, misterioase, adesea însoțită de nimfe — tinere fecioare care trăiau izolat, în afara lumii umane, în armonie cu natura.
Această descriere este surprinzător de apropiată de imaginea Sânzienelor din folclorul românesc. La fel ca nimfele Dianei, Sânzienele sunt adesea reprezentate ca femei frumoase, eterice, cu părul despletit și coronițe de flori, dansând în cerc prin luminișurile pădurii. Nu trăiesc în lumea oamenilor, ci o vizitează doar în noaptea de Sânziene, lăsând urme de magie și fertilitate în urma lor.
Mai mult, Diana era sărbătorită în lunile de vară, prin ritualuri care aveau loc în păduri, unde femeile se spălau în ape sacre, aduceau flori, aprindeau focuri și invocau protecția divinității pentru recolte, fertilitate și sănătate. Asemenea practici se regăsesc și în tradițiile legate de Sânziene, unde apele, roua, plantele și florile capătă puteri sacre. Este foarte posibil ca aceste vechi obiceiuri, moștenite de la romani, să fi fost reinterpretate și păstrate sub forma sărbătorii de Sânziene.
Interesant este că sărbătoarea Sânzienelor are loc la doar câteva zile după solstițiul de vară, moment în care soarele atinge apogeul său anual. În religia romană, dar și în multe culturi indo-europene, acest timp era celebrat prin festivaluri dedicate zeilor solari și fertilității. Deși Diana era în primul rând asociată cu luna, era și protectoarea naturii sălbatice și a ciclurilor vieții, ceea ce o lega simbolic de ritmurile solare și de forța vitală a verii.
Se poate spune, așadar, că Sânzienele reprezintă o moștenire mitologică a Dianei, reinterpretată și adaptată de spiritualitatea populară românească. Ele păstrează latura feminină, misterioasă, apropiată de natură și de forțele ei nevăzute. Îmbinarea dintre mitul păgân și credințele creștine a dat naștere unei tradiții complexe, unde zeița romană a fost înlocuită de zâne autohtone, dar sensul ritualurilor a rămas în esență același: celebrarea naturii, a fertilității, a luminii și a misterului feminin.
Citește și: Mitul lui Sisif: Personajul condamnat să rostogolească la nesfârșit un bolovan până în vârful unui munte, doar ca piatra să se rostogolească înapoi
Sânzienele și Ielele: asemănări, deosebiri și confuzii
În mitologia populară românească, Sânzienele și Ielele sunt două tipuri de ființe supranaturale feminine care împărtășesc unele trăsături comune, dar care au roluri și conotații diferite. Cu toate acestea, în multe regiuni ale țării, între ele există o confuzie parțială sau chiar o suprapunere, ceea ce reflectă dinamica orală și sincretică a folclorului.
Atât Sânzienele, cât și Ielele sunt descrise ca femei extrem de frumoase, cu puteri magice și legături profunde cu natura. Sunt asociate cu dansul în cercuri, cu pajiștile înflorite, cu miresmele câmpului și cu fenomenele meteorologice. Se spune că ambele apar noaptea, umblă prin păduri și poieni, iar oamenii trebuie să le respecte pentru a nu cădea pradă mâniei lor.
Cu toate acestea, diferențele dintre ele sunt esențiale:
Sânzienele sunt percepute, în general, ca binevoitoare. Ele aduc fertilitate pământului, protejează dragostea, tămăduiesc bolile și ocrotesc gospodăriile celor care le cinstesc ziua. În tradiția populară, sunt spirite ale soarelui, ale aerului curat și ale luminii. Zborul lor este însoțit de parfum de flori și cântece suave. Apar o singură dată pe an, în noaptea de 23 spre 24 iunie, într-un context ritualic pozitiv și regenerativ. Sânzienele pot pedepsi doar dacă sunt ofensate, dar, prin natura lor, ele sunt făpturi solare, blânde și protectoare.
Spre deosebire de Sânziene, Ielele sunt percepute ca spirite capricioase și de temut, înconjurate de o aură misterioasă. Ele sunt descrise ca spirite sălbatice, cu o frumusețe înspăimântătoare, care dansează în horă și atrag bărbații spre pierzanie. Nu au o zi fixă de apariție, ci pot fi prezente în mai multe momente din an, în special în nopți cu lună plină. Dacă cineva le vede dansând, intră sub vraja lor și poate rămâne „luat de Iele” – adică posedat, bolnav, paralizat sau nebun. De aceea, oamenii evitau să le pronunțe numele direct, folosind apelative eufemistice precum „Frumoasele”, „Măiestrele” sau „Cele din Frunziș”.
Această dualitate – între Sânziene ca zâne solare și Iele ca ființe lunare – reflectă o opoziție simbolică profundă, între fertilitate și secetă, între armonie și haos, între lumină și umbră. Dacă Sânzienele corespund unui cult agrar, în care viața și natura sunt celebrate, Ielele corespund unei viziuni mai arhaice, unde magia, teama de necunoscut și forțele întunecate ale pădurii sunt preeminențe.
Totuși, în multe zone ale țării, mai ales în Transilvania și în sudul Olteniei, aceste două entități sunt confundate sau chiar identificate. Există sate unde se spune că Sânzienele sunt „Ielele cele bune” sau că, în noaptea de Sânziene, „umblă Ielele pe câmp”. Această suprapunere este o dovadă a naturii fluide a mitologiei orale, unde granițele dintre personajele fantastice nu sunt fixe, ci modelate de interpretarea colectivă.
În concluzie, Sânzienele și Ielele sunt două tipuri de spirite feminine cu rădăcini comune în credințele precreștine, dar care evoluează diferit în imaginarul popular: unele ca aducătoare de bine și lumină, altele ca simboluri ale forței neîmblânzite a naturii și ale pericolului ascuns în frumusețe.
Noaptea Sânzienelor – de ce se spune că „se deschid cerurile”
Una dintre cele mai frumoase și misterioase credințe legate de sărbătoarea Sânzienelor este ideea că, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid. Această expresie, păstrată în tradiția orală din toate colțurile României, exprimă o ruptură simbolică în ordinea lumii, un moment de suspendare a limitelor dintre planul uman și cel divin. În această noapte, granița dintre văzut și nevăzut se subțiază, iar comunicarea cu lumea spirituală devine posibilă.
Sensul acestei expresii nu este doar poetic. Ea își are originea în credințele precreștine despre cosmos, ritmurile naturii și ciclurile solare. Sărbătoarea Sânzienelor are loc la scurt timp după solstițiul de vară, momentul în care ziua este cea mai lungă din an, iar soarele atinge punctul său maxim pe cer. În religiile arhaice, acest apogeu solar era văzut ca o poartă deschisă între lumi – un timp sacru, în care forțele cosmice se reechilibrează și devin accesibile celor inițiați sau puri.
În noaptea Sânzienelor, cerul simbolic se deschide, iar oamenii pot primi mesaje, semne sau vise premonitorii. Se spune că în acea noapte, cei aleși pot auzi glasul cerului, pot vedea îngeri sau pot înțelege sensuri ascunse. Fetele nemăritate își pot visa ursitul, iar bolnavii pot spera în vindecare. Roua care cade în zori este considerată binecuvântată, iar plantele culese în acele ore au o putere tămăduitoare specială.
Pe lângă aceste interpretări mistice, „deschiderea cerurilor” mai poate fi înțeleasă ca o activare a naturii sacre a lumii, o „trezire” a pământului în fața soarelui. Câmpurile sunt în plină floare, grânele sunt coapte, și totul este în echilibru. Această armonie cosmică este întărită prin ritualuri simbolice: fetele împletesc coronițe de flori și le aruncă pe acoperișul casei, băieții aprind focuri pe dealuri, iar oamenii păstrează tăcerea în zori pentru a nu rupe vraja.
În unele părți din Moldova, se spune că cerul se deschide doar o clipă, la miezul nopții, iar cine reușește să-l privească în acel moment va fi norocos tot anul.
Această idee de deschidere a cerurilor apare și în tradițiile creștine, mai ales în legătură cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, celebrată în aceeași zi. În creștinismul popular, acest sfânt este considerat înaintemergător al lui Hristos, simbol al luminii și purificării, ceea ce face ca fuziunea între sărbătoarea păgână a Sânzienelor și cea religioasă să fie una naturală. Cele două planuri – mitologic și religios – se contopesc, iar simbolismul deschiderii cerurilor devine unul universal și profund spiritual.
Prin urmare, noaptea Sânzienelor nu este doar un interval temporal, ci o fereastră deschisă către mister, către forțele care guvernează natura și destinul. Este o noapte a posibilităților, a revelațiilor și a speranței – o noapte în care lumea își amintește că este vie, magică și profund conectată la cer.
Citește și: Mitul grecesc al lui Narcis, tânărul care s-a îndrăgostit de propria reflexie din apă
Simboluri și ritualuri legate de Sânziene
Sărbătoarea Sânzienelor este strâns legată de o serie de simboluri naturale și ritualuri ancestrale, care păstrează urmele unei gândiri mitice profund ancorate în ritmurile naturii. În această zi, fiecare gest avea o încărcătură magică, fiecare floare era considerată purtătoare de energie sacră, iar fiecare obicei, o formă de comunicare cu forțele nevăzute ale lumii.
Floarea de sânziană este, desigur, principalul simbol al acestei sărbători. Planta – Galium verum – este o floare de câmp cu petale mici, galbene, care răspândește un miros dulceag. Ea este considerată o floare solară, asociată cu forța vitală a verii, cu fertilitatea și cu purificarea. În medicina populară, sânziana este folosită pentru afecțiuni ale rinichilor, ale ficatului, dar și pentru tratarea anxietății și insomniei. În plan simbolic, florile de sânziene erau folosite pentru împletirea coronițelor, care erau purtate de fete sau aruncate pe acoperișul casei.
Acest gest avea o semnificație clară: dacă respectiva coroniță rămânea agățată, însemna noroc, sănătate și căsătorie apropiată. Dacă aluneca sau cădea, era interpretat ca un semn de ghinion. Fetele nemăritate își puneau coronițele sub pernă, cu credința că în acea noapte îl vor visa pe cel sortit.
Un alt simbol important este roua dimineții. Se credea că roua căzută în zorii zilei de Sânziene este tămăduitoare. Oamenii se spălau pe față cu ea, pentru frumusețe și sănătate, sau o adunau în vase curate pentru a o folosi în ceaiuri și leacuri. În unele regiuni, femeile mergeau desculțe prin iarbă, înainte de răsărit, pentru a primi „binecuvântarea câmpului”.
Focurile aprinse pe dealuri sunt un alt element central al ritualului. În unele sate, tinerii aprindeau focuri înalte, peste care săreau pentru purificare, însoțite de strigături, cântece și incantații. Focul avea rol de protecție, de îndepărtare a spiritelor rele și de marcare a unei treceri simbolice între două anotimpuri – de la primăvară spre maturitatea verii.
Sărbătoarea era și un moment prielnic pentru profeții și descântece. Bătrânele satului rosteau rugăciuni pentru sănătate și alungarea bolilor, iar femeile puneau sânziene în saltele, în poduri sau la colțurile caselor, ca formă de apărare împotriva „ielelor” sau a altor forțe nevăzute. Se spunea că, în această zi, toate vrăjile își pierd puterea dacă nu sunt întărite, dar și că este cel mai bun moment pentru a face „descântece de iubire”.
În tradiția agrară, Sânzienele marcau începutul verii cosmice. Era o perioadă de evaluare a câmpului și a muncii agricole. Se făceau ritualuri pentru belșugul viitoarei recolte, se tăiau primele spice, se cercetau viile și livezile. Sărbătoarea nu era doar simbolică, ci era ancorată în realitățile concrete ale vieții de la sat.
Interesant este că în unele părți ale țării, cum ar fi Muntenia și Moldova, această sărbătoare apare și sub numele de Drăgaica, cu alte accente mitice. În aceste versiuni, se organizează jocuri ritualice cu rol de fertilitate, în care o fată – numită Drăgaica – este încoronată cu flori și însoțită de alte fete, formând o suită dansantă prin sat. Această formă de ritual este o reminiscență a cultelor agricole precreștine, în care zeița naturii era reprezentată printr-o fecioară purtătoare de viață.
Toate aceste gesturi – de la dansul în poieni și culesul de flori, până la aruncatul coronițelor sau mersul prin rouă – nu erau doar obiceiuri decorative, ci făceau parte dintr-o viziune magică asupra lumii, în care natura era vie, spiritualizată, iar omul se afla într-o relație directă cu ritmurile cosmice.
Transmiterea și supraviețuirea mitului în cultura contemporană
Într-o eră a urbanizării și a tehnologiei, miturile și ritualurile arhaice par, la prima vedere, uitate sau marginalizate. Cu toate acestea, figura Sânzienelor a supraviețuit, fiind reinterpretată, adaptată și reintegrată în cultura contemporană sub forme variate – de la literatură și artă, până la spiritualitate alternativă și festivaluri moderne.
Una dintre cele mai vizibile forme de perpetuare a Sânzienelor este în literatura română. Cea mai emblematică prezență o regăsim în opera lui Mircea Eliade, în nuvela sa „Noaptea de Sânziene”. Aici, autorul revalorifică mitul într-o cheie filozofică și metafizică, transformând noaptea de 23 spre 24 iunie într-un spațiu al revelației și al contactului cu sacralitatea. Sânzienele devin simbolul transcendenței, al trecerii de la profan la sacru, iar legătura dintre om și universul mitic este restaurată printr-un act de cunoaștere profundă. Nuvela lui Eliade a fost una dintre primele încercări moderne de redare intelectuală și poetică a mitului, dându-i o relevanță care depășește sfera folclorului.
În paralel, Sânzienele au fost redescoperite și în contextul spiritualității contemporane, care valorifică tradițiile ancestrale ca surse de echilibru și vindecare. În anumite cercuri esoterice sau de spiritualitate feminină, ziua Sânzienelor este celebrată prin ceremonii în natură, meditații colective, dansuri sacre și ritualuri cu plante. Această reinterpretare – deși ruptă uneori de contextul originar – arată o nevoie autentică a omului modern de a regăsi sensul în natură și în miturile fondatoare.
În spațiul urban, Sânzienele apar și ca simbol artistic și decorativ. Ele inspiră designul vestimentar, pictura contemporană, fotografia de concept și chiar marketingul cultural. Imaginea fetei cu coroniță de flori, dansând prin lanuri sau păduri, a devenit o metaforă a feminității naturale, a purității și a reconectării cu rădăcinile.
De la credință rurală la patrimoniu cultural viu
Sânzienele nu sunt doar un episod izolat din mitologia românească, ci o expresie complexă a modului în care oamenii au înțeles natura, divinitatea și propria lor existență în raport cu universul. Ele fac parte dintr-un strat profund al gândirii arhaice, unde frumusețea, fertilitatea, sacralitatea și frica coexistă într-un echilibru fragil, dar revelator.
Originea Sânzienelor este un exemplu de continuitate culturală: un mit precreștin asociat probabil cu zeița romană Diana și cu ciclurile solare a fost adaptat, reinterpretat și transmis timp de secole în comunitățile românești. Transformarea sa de la o sărbătoare legată de cultul fertilității la o tradiție populară cu influențe creștine și funcție agrară, apoi la un simbol artistic și spiritual modern, demonstrează capacitatea extraordinară a miturilor de a supraviețui în forme mereu noi.
Fie că sunt percepute ca zâne bune, fie ca spirite ale naturii, fie ca purtătoare de taină, Sânzienele reprezintă un arhetip feminin puternic – blând, dar ferm, misterios, dar vital. Ele întrupează o relație vie cu pământul, cu ciclurile cosmice și cu credința că lumea este mult mai mult decât ceea ce se vede.
În același timp, mitul Sânzienelor nu este doar o relicvă a lumii rurale. Prin literatura cultă (cum ar fi opera lui Eliade), prin festivaluri etnografice sau prin revalorificarea lor în artă, ele au devenit parte a patrimoniului cultural viu al României. Sunt o punte între trecut și prezent, între vis și realitate, între ritual și simbol.
Într-un timp în care uităm adesea să privim cerul sau să ascultăm poveștile pământului, noaptea Sânzienelor ne amintește că misterul, liniștea și frumusețea trăiesc încă în lucrurile simple. Ne amintește că odinioară oamenii dansau în câmpuri de flori pentru a mulțumi soarelui, pentru a visa iubirea și pentru a păstra echilibrul unei lumi în care totul avea un sens.
Astăzi, poate mai mult ca oricând, Sânzienele nu sunt doar o poveste, ci o cale de întoarcere la ceva esențial: la taina lumii, la sacralitatea naturii și la poezia vieții trăite în ritmul anotimpurilor.