Civilizația din Valea Indului: o cultură milenară, mai veche decât cea a Babilonului și Egiptului
Știm mult și, în același timp, puțin despre strălucitoarea cultură a Văii Indului – a cărei splendoare și dezvoltare sunt comparabile cu Mesopotamia și Egiptul.
Această situație se datorează, printre altele, lipsei transcrierii scrierii lor, principala problemă fiind numărul redus de semne descoperite până în prezent. Prin urmare, cercetarea arheologică rămâne principala sursă de informație, iar astăzi se consideră că originea acestei civilizații s-a întemeiat pe dezvoltarea unor așezări neolitice, a căror vechime datează chiar dinainte de anul 7000 î.Hr. Situl Mehrgarh, din Baluchistan (actualul Pakistan), ar fi cel mai vechi, conform worldhistory.org.
Mistere și descoperiri
Avantiputra7
Mult timp s-a crezut că, în jurul anului 3500 î.Hr., s-au format mici comunități agricole de-a lungul râului Indus, sate care au crescut treptat și s-au transformat într-o rețea de orașe mari și mici, aproximativ un mileniu mai târziu.
Orașe precum Harappa, situat lângă râul Ravi, în nordul actualului Pakistan, au ajuns să fondeze una dintre cele mai vechi culturi urbane ale lumii, ocupând o suprafață echivalentă cu 150 de hectare. Lothal, lângă golful Khambhat, a dispărut în jurul anului 1900 î.Hr. din cauza unei inundații; până atunci, se remarca printr-un chei de cărămidă lung de 400 de metri și un depozit imens cu 64 de compartimente.
Pe lângă aceste așezări, au mai fost identificate cel puțin patru mari orașe: Mohenjo-Daro – cel mai important alături de Harappa, Kot Diji, Kalibangan și Rupar. Cele mai recente cercetări realizate de Serviciul Arheologic al Indiei (ASI) au împins originile culturii Văii Indului cu circa 3000 de ani mai devreme decât se credea anterior.
Saqib Qayyum CC BY-SA 3.0
Există vestigii culturale anterioare civilizației Harappa care, în urma datării radiometrice, au fost estimate între anii 7380 î.Hr. și 6201 î.Hr. Prin urmare, civilizația indiană ar fi apărut deja în mileniul al VIII-lea sau al VII-lea î.Hr., cel puțin în zona dintre râul Ghaggar-Hakra și Baluchistan (la granița actuală dintre India și Pakistan).
Organizarea urbană
Între anii 2600 și 1700 î.Hr., forma principală de organizare în Valea Indului s-a structurat în orașe mari și mici care gestionau teritorii extinse, bazându-se pe o producție agricolă intensă, transportată probabil spre centrele urbane cu care trase de animale (există obiecte miniaturale — adică modele mici din lut sau bronz, care sugerează folosirea timpurie a roții). Comerțul a fost unul dintre elementele cheie care au făcut posibilă apariția acestui complex urban timpuriu.
Trish Mayo
Aceste orașe erau dotate cu citadele fortificate – în Harappa, zidurile aveau 14 metri grosime – și o planificare rectilinie, orientată nord-sud, realizată cu o precizie remarcabilă. Străzile erau aliniate riguros, în Harappa existând două porți principale, una spre nord și una spre vest. Cartierele rezidențiale și zonele specializate aveau clădiri de dimensiuni similare, drumuri pavate, sisteme de evacuare a apelor uzate, poate bazine cu vestiare, temple, piețe, fântâni de alimentare cu apă și depozite bine ventilate, cu camere compartimentate, construite ordonat, capabile să stocheze rezerve de hrană și mărfuri. Această organizare urbană depășea în rafinament multe orașe din ultimele secole.
Citește și: Mohenjo-daro, unul dintre cele mai mari orașe din Epoca Bronzului: Acum 4.500 de ani era o metropolă înfloritoare, cu 40.000 de locuitori
Declinul civilizației
În jurul anului 1600 î.Hr., această societate a intrat în colaps. Cauzele exacte rămân necunoscute. Nu există dovezi ale unei invazii. Probabil a fost o combinație de factori: schimbări climatice, cutremure care au modificat cursul râului Indus și/sau intervenția umană prin defrișare și suprasolicitarea resurselor. În timp, comerțul și recoltele au scăzut, populația a abandonat așezările mari și a migrat spre sate mai mici. Astfel, când au sosit arienii, din mărețele orașe care dominaseră regiunea timp de secole rămăsese foarte puțin.
Invazia ariană
Perioada vedică a Indiei s-a întins între anii 1500 și 500 î.Hr., de la sfârșitul civilizației Văii Indului până la a doua urbanizare a centrului câmpiei Indo-Gangetice. Această epocă a început cu invazia arienilor, numiți și indoarieni sau arieni vedici, popoare nomade indo-europene, venite probabil din Anatolia sau din stepele Mării Caspice. Se crede că au pătruns în subcontinent în căutarea pășunilor pentru turmele lor. Fie că a fost întâmplător sau nu, invazia a fost facilitată de prăbușirea prealabilă a centrelor urbane și s-a consolidat datorită superiorității lor militare: călăreți experimentați, protejați cu platoșe din piele, înarmați cu arcuri, săgeți, sulițe și topoare de luptă.
Această superioritate le-a permis indoarienilor să schimbe profund societatea, politica, religia și cultura subcontinentului indian. Au creat unul dintre cele mai importante momente literare din istoria Indiei: Vedele, texte care au lăsat o amprentă de neșters în secolele următoare.
Transformarea indoarienilor
India i-a schimbat însă și pe arieni. După multiple cuceriri, au ajuns în bazinul râului Gange și au început să ducă o viață sedentară, în mare parte datorită utilizării fierului, care a permis curățarea pădurilor dense și transformarea lor în teren agricol. Agricultura s-a extins, reapărând modelul vechilor orașe-state ale Văii Indului, dar de data aceasta însoțite de o societate de caste complet nouă.
Inițial, indoarienii nu aveau un sistem de caste. Diviziunea socială era simplă: războinici și aristocrați, preoți și oameni de rând, fără restricții stricte în privința căsătoriilor sau meselor comune. Contactul cu dasas – populații cu pielea mai închisă – a stat, probabil, la originea apariției castelor. Cuvântul varna, pe care îl traducem ca „castă”, înseamnă literalmente „culoare”.
Astfel, distincția inițială era între arieni și non-arieni și se baza pe patru caste fundamentale: brahmanii (preoți), kshatriyas (războinici și regi), vaishyas (meșteșugari și negustori) și shudras (țărani, lucrători și dasas, adesea sclavi).
Literatura Vedelor
Cuvântul Veda înseamnă literal în sanscrită „cunoaștere”, și desemnează cele patru texte cele mai vechi ale literaturii indiene, care au stat la baza religiei vedice, precursoare a hinduismului. Acestea sunt numite Rigveda, Samaveda, Yajurveda și Atharvaveda. Deși sunt considerate scripturi sacre, ele depășesc strict cadrul religios, constituind și o cronică istorică de neprețuit.
Rigveda este cartea principală și cea mai veche dintre toate; de fapt, este considerată cea mai veche carte religioasă din lume și poate fi văzută ca izvorul hinduismului (celelalte trei sunt, în mare parte, compilații și completări ale Rigvedei). Aceasta a fost compusă oral, în sanscrită, la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., și conține aproximativ 10.600 de strofe reunite în 1.028 de imnuri dispuse în zece cărți sau capitole.
În 1964, indologul francez Louis Renou spunea: „Nicio literatură nu a avut, nici în timp, nici în spațiu, nici prin volumul operelor sale, o amploare precum cea sanscrită.” Câteva exemple susțin această afirmație. Mahabharata, de pildă, este cel mai lung poem epic din lume, cu 120.000 de strofe, relatând bătălia dintre kauravas și pandavas pe câmpia Kurukshetra.
De asemenea, literatura vedică este, probabil, cea mai îndelung memorată din istorie: Mahabharata încă se învață pe dinafară, iar Rigveda a fost transmis oral secole la rând. Până la începutul secolului al XX-lea, era recitat în același ritm și cu aceleași pauze de comunități diferite, aflate atât în nordul, cât și în sudul Indiei.
Monarhie contra republică
În jurul anului 600 î.Hr., India a cunoscut un conflict între două modele de organizare politică: republica și monarhia. Republica era modelul preferat de arieni, deoarece, deși nu era o democrație în sens modern, beneficia de adunări cu un grad relativ mare de participare, moștenind tradiția organizării tribale. Aceste republici s-au răspândit în regiunile de la marginea câmpiei Gangelui.
De cealaltă parte, monarhia nou apărută se baza pe sacralitatea regelui, legată strâns de religie, și se sprijinea pe sistemul castelor. În aceste regate, adunările populare aveau o importanță mai mică. Monarhiile au avut cel mai mare succes în centrul câmpiei Indo-Gangetice.
O consecință importantă a acestei rivalități – între monarhie și republică, între populațiile din zonele de câmpie și cele din zonele muntoase – a fost apariția budismului. Pentru că monarhia era asociată cu o religie rigidă, în republici au apărut interpretări spirituale mai libere, care au dus la formarea unor mișcări religioase alternative, dintre care cele mai importante au fost întemeiate de Buddha, fondatorul budismului, și Mahavira, fondatorul jainismului.
În urma acestui conflict prelungit între modelul republican și cel monarhic, au rămas doar trei regate – Kashi, Kosala și Magadha – și o republică puternică, Vrijis. Cele patru entități politice s-au luptat timp de aproape un secol, până când regatul Magadha a învins și a devenit centrul politic și economic al nordului Indiei.
Chandragupta, unificatorul
Biografia lui Chandragupta Maurya, primul împărat indian, este cu adevărat spectaculoasă. Rămas orfan (tatăl său fusese un conducător maurya), a fost crescut de un păstor, apoi vândut unui vânător și, în final, unui politician care l-a instruit în arta conducerii și a războiului.
Destinul său extraordinar a culminat cu moartea prin post voluntar, dar moștenirea sa politică a fost solidă: a devenit marele lider militar care a unit o mare parte a Indiei sub o administrație centralizată, punând bazele dinastiei Maurya, conform worldhistory.org.
Chandragupta a preluat tronul regatului Magadha în anul 321 î.Hr., apoi a cucerit rapid regiunea Punjab – profitând de moartea lui Alexandru cel Mare și de fragmentarea imperiului acestuia. După mai multe conflicte, în anul 305 î.Hr. l-a învins pe Seleucos I, obținând controlul asupra actualului Afganistan și a bazinelor râurilor Gange și Indus.
Imperiul s-a extins sub fiul său, Bindusara (297–272 î.Hr.), care a cucerit Golful Bengal și a înaintat spre sudul peninsulei. Kalinga, pe coasta de est, era considerată cea mai belicoasă regiune, dar avea să cadă curând. Ashoka, fiul lui Bindusara, a supus majoritatea regiunilor sudice fără mari bătălii, dar a cucerit Kalinga într-o luptă sângeroasă în anul 260 î.Hr., ducând imperiul Maurya la apogeu.
Ashoka, marele împărat
Potrivit tradiției, poate amplificate în relatări, Ashoka (304–232 î.Hr.), al treilea împărat Maurya, a fost inițial de o cruzime legendară, menționează britannica.com. Se spune că, odată ajuns pe tron, și-a ucis frații și i-a persecutat pe susținătorii lor. Această atitudine lipsită de milă l-a dus la cucerirea brutală a Kalingăi, cu o brutalitate extremă. Chiar el nota: „150.000 de oameni au fost deportați, 100.000 au murit și de câteva ori mai mulți au pierit.”
Această tragedie a devenit un punct de cotitură în viața sa. Profund tulburat, Ashoka s-a apropiat de budism, convertindu-se ulterior. Mesajul său a fost revoluționar pentru acea epocă: a promovat nonviolența (deși justifica forța în cazuri de necesitate), a restrâns sacrificiul animalelor, a redus utilizarea armelor în cuceriri, și-a tratat supușii cu mai multă egalitate, introducând clemența și compasiunea ca valori de stat.
Este posibil ca adoptarea budismului să fi fost și o strategie de consolidare a imperiului său divers, pentru a-l unifica din punct de vedere politic și cultural. Totuși, dacă acesta a fost scopul, rezultatele au fost limitate: după moartea lui Ashoka în 232 î.Hr., imperiul Maurya nu doar că nu s-a extins, ci s-a fragmentat rapid. Slăbiciunea economică (costurile uriașe ale administrației și întreținerii armatei) și fragilitatea structurii de putere – bazată pe loialitatea personală față de rege – au contribuit decisiv la destrămare.
Ulterior, invaziile străine au accelerat declinul, iar teritoriul s-a fărâmițat în multe principate. Timp de aproape două milenii, până la colonizarea britanică, nicio altă putere nu a mai reușit să unifice un teritoriu atât de vast din subcontinentul indian sub o singură conducere.