Destrămarea Imperiului Otoman: Tratatul secret cu Imperiul German, o decizie extrem de neinspirată
În data de 14 noiembrie 1914, sultanul Mehmed al V-lea Reshad, conducător al Imperiului Otoman și calif al Islamului, a lansat la Constantinopol un apel la jihad împotriva Occidentului.
Marele muftiu, cel mai înalt demnitar religios din Imperiul Otoman, a fost cel care s-a ocupat de transmiterea anunțului către populație.
Carl Pietzner
În fața marii moschei Fatih, în fața unei mulțimi de oameni, el a citit o fetva (lege islamică) care îi cheamă pe musulmanii din întreaga lume să lupte împotriva „dușmanilor islamului”, adică Rusia, Franța, Anglia și aliații lor. Pe scurt, țările Antantei (sau Tripla Înțelegere).
Această declarație de război religios a fost dictată de cel de-al Treilea Reich, cu care Imperiul Otoman era aliat la începutul conflictului. Planul german era clar: să provoace o revoltă în rândul populațiilor musulmane care trăiau în Rusia și în coloniile franceze și britanice din Africa și Asia. Acest lucru ar fi destabilizat din interior puterile Triplei Înțelegeri.
Deși acest apel a avut în cele din urmă un impact redus asupra populației musulmane, povestea acestui jihad, dorit de Imperiul German, este emblematică pentru legătura fatală germano-otomană care a dus la extinderea Primului Război Mondial în Caucaz și în Golful Persic. Și a precipitat sfârșitul unui imperiu vechi de peste 600 de ani.
Rawpixel, CC BY-SA 4.0
Apropierea dintre Berlin și Constantinopol nu a început în 1914. La începutul anilor 1880, Imperiul Otoman era numit de către occidentali „omul bolnav al Europei”. Cuferele statului erau goale, iar cele mai mari companii ale țării se aflau sub tutelă britanică și franceză.
De asemenea, țara a suferit pierderi majore de teritoriu în Balcani și în Caucaz după înfrângerea umilitoare în fața vecinului său rus în războiul din 1877-1878, conform britannica.com.
January Suchodolski
Pentru a o restaura și moderniza, sultanul Abdülhamid al II-lea avea nevoie de noi aliați. Prin urmare, el a apelat la Imperiul German.
Tânărul Reich, născut după victoria asupra francezilor de la Sedan din 1870, avea profilul ideal. Nu numai că era puterea în ascensiune pe Bătrânul Continent, dar nu avea nici ambiții pentru teritoriile controlate de Sublima Poartă, din Balcani până în Africa de Nord.
Reich-ul, care până atunci îi disprețuise pe otomani, a acceptat mâna întinsă de aceștia pentru a se impune în regiune și pentru a echilibra situația între puterile europene. În 1882, prima misiune militară germană a fost înființată la Constantinopol.
Alianța germano-otomană, în primul rând strategică pentru germani
Odată cu urcarea pe tron a lui Wilhelm al II-lea în 1888 (împărat german și rege al Prusiei din 1888 până la abdicarea sa în 1918), „prietenia” germano-otomană a căpătat o nouă dimensiune. Kaiserul Wilhelm al II-lea a făcut din Imperiul de Est instrumentul preferat al politicii sale expansioniste.
Cooperarea militară s-a intensificat: zeci de ofițeri germani au sosit în Bosfor pentru a instrui și organiza armata otomană, sub autoritatea, până în 1895, a feldmareșalului prusac Colmar von der Goltz, alias Goltz Pașa.
Imperiul German a profitat de această situație pentru a oferi contracte profitabile puternicei sale industrii de armament: tunuri Krupp și puști Mauser au ajuns în imperiu, în detrimentul furnizorilor tradiționali britanici și francezi.
Un arsenal folosit de otomani împotriva Greciei în 1897, care le-a permis să obțină o victorie. Speranța a renăscut la Constantinopol. Această cooperare militară a fost dublată de o alianță economică. Investițiile germane reprezentau peste 25% din cheltuielile de capital străin.
Un alt punct culminant al acestei „prietenii germano-otomane” a fost vizita de o lună, în 1898, a Kaiserului Wilhelm al II-lea pe pământurile sultanului Abdülhamid al II-lea. Kaiserul a petrecut o săptămână la Constantinopol, alternând vizite la monumente și întâlniri cu sultanul.
Apoi a plecat la Ierusalim și la Damasc, unde s-a proclamat un protector al creștinilor și al milioanelor de musulmani din întrega lume. Pentru Abdülhamid al II-lea, care șocase întreaga Europă aprobând masacrarea a 200.000 de armeni în 1895-1896 de către armata sa, această vizită a fost un succes diplomatic.
Wilhelm al II-lea a devenit noul actor cheie în „Chestiunea Orientală”, jocul geopolitic jucat de liderii marilor puteri occidentale, dornici să împartă Imperiul Otoman între ele.
wikipedia.org
În ajunul Primului Război Mondial, sultanul Abdülhamid al II-lea a fost destituit în urma revoluției din 1908, condusă de mișcarea naționalistă Junii Turci. Succesorul său, Mehmed al V-lea, a fost doar un sultan marionetă fără putere reală.
Imperiul s-a dezintegrat, iar Italia a preluat controlul asupra Libiei în 1912, urmată de pierderea unei mari părți a Balcanilor în războaiele din 1912 și 1913 împotriva Serbiei, Bulgariei, Greciei și Muntenegrului. Dar relația germano-otomană a rămas solidă. Ambasadorul german Marschall von Bieberstein, care a fost staționat în Imperiul Otoman din 1897 până în 1912, a pus în aplicare politică la scară mondială a Kaiserului (numită Weltpolitik) – și a supravegheat uriașul proiect feroviar Bagdadbahn – calea ferată Berlin-Bagdad.
wikipedia.org
În armata otomană, legăturile stabilite cu Reich-ul la sfârșitul secolului al XIX-lea au produs o generație de ofițeri germanofili. Același lucru a fost valabil și pentru tinerii turci, care admirau naționalismul impetuos al Imperiului German. La sfârșitul anului 1913, în urma înfrângerii din Balcani, imperiul a apelat din nou la ajutorul german pentru a-și reconstrui armata. Generalul Otto Liman von Sanders, însoțit de zeci de ofițeri, a preluat conducerea trupelor otomane.
În iulie 1914, în contextul Primului Război Mondial, conducătorii otomani au fost puși în fața unei alegeri politice. Doi dintre cei „trei pașa” care guvernau țara din 1913 (Enver Pacha, ministrul de război, și Talaat Pacha, ministrul de interne) doreau să se alieze cu Imperiul German pentru a fi în sfârșit de partea învingătorilor. Și pentru a se răzbuna pentru decenii de înfrângeri militare.
Alți tineri turci, cum ar fi cel de-al treilea pașa (care a condus Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial), Djemal Pașa, doreau ca țara să rămână neutră în conflict sau chiar să se apropie de țările Antantei. Franța și Anglia, la rândul lor, au încercat să convingă Sublima Poartă să rămână în afara războiului.
Primul pas în Primul Război Mondial
În ciuda a toate acestea, regimul a semnat în cele din urmă un acord secret de alianță cu Imperiul German în data de 2 august 1914. Curând, Berlinul a insistat ca Constantinopolul să își focuseze forțele spre vest pentru a deschide un front împotriva Rusiei.
Pentru a exercita presiuni, Imperiul German și-a suspendat pentru o vreme ajutorul financiar acordat imperiului, deoarece era extrem de necesar. Pașa a ezitat. În cele din urmă, a fost o afacere navală bizară care a aruncat aliatul „necombatant” al Reich-ului în război. La începutul lunii august 1914, Marea Britanie a anulat livrarea a două nave de luptă destinate armatei otomane.
În același timp, două crucișătoare germane, SMS Breslau și SMS Goeben, urmărite de flota britanică din Marea Mediterană, au ajuns în fața strâmtorii Dardanele, care dădea acces la Constantinopol și la Marea Neagră. Otomanii le-au acceptat în flota lor. Cele două crucișătoare au trecut sub pavilion turcesc, dar și-au păstrat echipajul german. La sfârșitul lunii octombrie, aceste două nave au plecat în Marea Neagră pentru a bombarda porturile rusești, cu aprobarea lui Enver Pașa, dar la inițiativa germană. Sublima Poartă a fost prinsă în focul încrucișat. La începutul lui noiembrie, Antanta a declarat război. Câteva zile mai târziu, sultanul a făcut apel la jihad.
Odată cu sosirea otomanilor în conflict, fața Primului Război Mondial s-a schimbat. Din Egipt până în Persia, s-au deschis șase noi fronturi. Începutul a fost dezastruos pentru forțele din Constantinopol.
În decembrie 1914, Enver Pașa (principalul lider militar al Imperiului Otoman în Războaiele Balcanice și în Primul Război Mondial), în calitate de ministru de război, a decis să-i atace pe ruși în Caucaz în mijlocul iernii. Înfrângerea sa teribilă de la Sarikamis, în Turcia (aproximativ 90.000 de morți de partea turcă) a avut o consecință tragică: începerea, în aprilie 1915, a genocidului armenilor, pe care Enver Pașa i-a acuzat de trădare în numele rușilor.
Le Petit Journal 1915/12/12 (Numéro 1303)
Primele deportări au fost organizate de un ofițer german, generalul Friedrich Bronsart von Schellendorf. Djemal Pașa, cu ajutorul unui colonel german, și-a lansat trupele împotriva Canalului Suez, dar au fost respinse de britanici.
După aceste două eșecuri, Reich-ul a cerut controlul total al forțelor otomane. La Constantinopol, mii de consilieri militari germani au ocupat poziții în armata sultanului. În 1915, generalul Liman von Sanders a condus bătălia de la Gallipoli, în Dardanele, unde trupele imperiale au respins o debarcare franco-britanică. În sfârșit, o victorie istorică.
Intrarea Bulgariei în război în 1915, când s-a alăturat Triplei Alianțe (Imperiul German, Austro-Ungaria și Italia), a facilitat schimburile comerciale între Imperiul Otoman și Reich, care a putut trimite oameni și echipamente. Aceasta a fost o oportunitate pentru Imperiul German de a obține resurse miniere și petroliere pentru a rambursa ajutorul financiar acordat Imperiului.
Destrămarea Imperiului Otoman, în octombrie 1918
Pentru Reich, implicarea otomană în război a fost pur strategică, deoarece a obligat țările Antantei să-și mobilizeze forțele în Est, în detrimentul Frontului de Vest. De asemenea, i-a destabilizat pe ruși, care s-au văzut privați de accesul la Marea Mediterană odată cu închiderea strâmtorilor.
Din punctul de vedere otoman, beneficiile unui astfel de conflict au devenit din ce în ce mai puțin evidente pe măsură ce trecea timpul. Mai ales că Sublima Poartă nu mai dispunea de resursele umane pentru a purta un război. Armata sa, secătuită de puteri, nu a putut face față numeroaselor cazuri de dezertare. Revolta arabă de la Hedjaz, în Peninsula Arabică (1916-1918), stârnită de Anglia, înfrângerile din Sinai și Mesopotamia din 1917, precum și pierderea Palestinei în octombrie 1918, au sunat clopotul de moarte pentru imperiu.
Cu 12 zile înainte de armistițiul din 11 noiembrie semnat între țările Antantei și Imperiul German, otomanii învinși au parafat un tratat de pace cu Marea Britanie și aliații săi pe insula grecească Moudros, în data de 30 octombrie 1918, conform history.com. În urma armistițiului de la Mudros, majoritatea teritoriilor otomane au fost împărțite între Marea Britanie, Franța, Grecia și Rusia.
Aliindu-se cu Reichul, Imperiul, redus acum doar la peninsula Anatoliană, și-a semnat sfârșitul.
Imperiul Otoman s-a încheiat oficial în 1922, când a fost eliminat titlul de sultan otoman – sultanul Mehmet al VI-lea Vahdettin a fost detronat și obligat să părăsească țara. Turcia a fost declarată republică în data de 29 octombrie 1923, când Mustafa Kemal Atatürk, un ofițer de armată, a fondat Republica independentă a Turciei.
wikimedia.org
El a fost apoi primul președinte al Turciei din 1923 până la moartea sa în 1938, implementând reforme care au secularizat și occidentalizat rapid țara.
