Istoria fascinantă a furculiței: De la un obiect blamat de Biserică, la o ustensilă nelipsită din bucătăriile noastre
Când pregătiți masa, așezați furculița îndreptată cu vârful în jos sau în sus? O întrebare banală pentru unii, dar esențială pentru cei care țin cont 100% de regula așezării tacâmurilor, ea ilustrează evoluția unui obiect esențial căruia nu-i acordăm prea multă atenție.
Această poveste a așezării furculiței nu este un secret pentru experții în veselă, care vorbesc despre așezarea „franțuzească” sau „englezească”, o tradiție care datează din Renaștere, când marile familii își gravau blazoanele pe tacâmuri și doreau să le etaleze la masă.
În Franța, aceste gravuri erau realizate aproape sistematic pe partea din spate a mânerului tacâmurilor, în timp ce în Anglia stema era gravată pe partea din față a mânerului, amplasarea fiind schimbată în funcție de tipul de serviciu de masă ales.
Dar istoria furculiței este una mult mai veche.
De la Bizanț la Roma
Metropolitan Museum of Art
Se spune că furculița ar fi originară din Bizanț și că aceasta ar fi ajuns în Veneția în jurul anului 1000, în urma căsătoriei unei prințese bizantine, Theodora Anna Doukaina, cu Domenico Selvo, un doge al Veneției.
De atunci, au fost descoperite o serie de furculițe romane mult mai vechi, ceea ce demontează ipoteza bizantină. Mulți istorici resping, de asemenea, aceste furculițe, susținând că niciun text roman nu le menționează.
Astăzi, se știe că aceste furculițe sunt romane. Din secolul al III-lea încoace, avem exemple dovedite și istoricii sunt siguri de datarea și utilizarea lor. în Roma Antică, furculița era folosită pentru a găti și a apuca mai ușor mâncarea.
Marie-Lan Nguyen
Pe de altă parte, ele au fost folosite și în Imperiul Sassanid (în secolul al III-lea), marele imperiu persan care a rezistat mereu Imperiului Roman, punctul de răscruce al tuturor civilizațiilor. Ele au această formă caracteristică: două vârfuri care pornesc de la un semicerc aflat la baza mânerului. Ele au dispărut atunci când imperiul musulman și-a extins puterea, deoarece acest obiect nu era folosit acolo.
Din Cappadocia în Italia
Furculițele au început să fie folosite din nou în secolul al X-lea, de data aceasta în contextul istoriei artei, în bisericile magnifice din Capadocia, o regiune limitrofă Imperiului Sassanid.
În jurul secolului al XI-lea, același model sasanid era încă în uz. Acesta a traversat întregul Imperiu Bizantin pentru a ajunge în sudul Italiei, care era bizantină la acea vreme, deoarece făcea parte din Imperiul Roman de Răsărit.
În arta laică, avem prima reprezentare a unui bărbat care folosește o furculiță la masă. El o folosește pentru a înțepa un pește în timp ce îl taie cu un cuțit, exact cum facem noi astăzi. Este vorba de înalta societate, iar bărbatul în cauză este regele Rotari, un rege lombard din secolul al VII-lea.
O serie de oameni ai bisericii s-au pronunțat împotriva furculiței, spunând că este un instrument malefic.Unii scriitori ai Bisericii Romano-Catolice au declarat că Dumnezeu, în înțelepciunea sa, ne pusese la dispoziție furculițe naturale, în degetele noastre, și ar fi o insultă la adresa lui să le înlocuim cu aceste dispozitive metalice, conform Royal Museums Greenwich.
Henric al III-lea este impresionat de furculiță
Alonso Sánchez Coello
Una dintre cele mai răspândite legende despre această ustensilă o asociază cu o constrângere legată de modă și îmbrăcăminte. Se spune că, în secolul al XVI-lea, regele Henric al III-lea, fiul Caterinei de’ Medici, a vizitat Italia natală a mamei sale și a descoperit că la curtea venețiană se folosea o un obiect (furculiță) pentru a mânca mai ușor.
Jean de Court
La întoarcerea sa în Franța, regele a început să folosească acest accesoriu la masă. Pentru el, dincolo de frumusețea gestului, acest obiect, cu un mâner lung, îi permitea să mănânce fără să-și murdărească gulerele mari care erau foarte la modă în rândul aristocraţilor.
Citește și: Istoria și evoluția fascinantă a roții, una dintre cele mai importante invenții din întreaga istorie a omenirii
Un simbol al civilizației
La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, furculița era în continuare considerată un instrument destul de luxos, iar în secolul al XVII-lea a avut loc adevărata democratizare a acesteia.
Chiar dacă nu era neapărat folosită, furculița a devenit treptat un element prezent pe marile mese ale oamenilor de seamă din Franța. Ludovic al XIV-lea, de exemplu, prefera să mănânce cu degetele, așa că niciun membru al curții sale nu folosea furculița. La sfârșitul secolului al XVII-lea, furculița a început să capete și mai multă popularitate și a devenit un obiect prezent și pe mesele burgheziei.
Ca simbol al civilizației, furculița nu mai era folosită doar pentru a lua mâncarea și a o pune în farfurii, ci și pentru a mânca cu ea. Abia în această perioadă furculița a căpătat dinți suplimentari, de la doi la trei sau patru.
Apoi, în secolul al XIX-lea, datorită galvanizării, o tehnică de tratare a suprafețelor, a fost posibilă acoperirea metalului obișnuit cu un strat subțire de aur sau argint cu ajutorul unei băi electrochimice, făcând obiectul ceva mai accesibil pentru cei care nu își puteau permite să cumpere un serviciu din argint masiv, așa cum era la modă în rândul familiilor bogate.
Wmpearl
Ușor, ușor, furculița a ajuns să se regăsească pe mesele oamenilor din diferite țări ale lumii.
În zilele noastre, furculițele sunt o parte esențială a oricărei mese și sunt disponibile în numeroase dimensiuni, forme și modele. De exemplu, există furculița pentru carne, furculița pentru brânză, furculița pentru pește, furculița pentru murături, furculița pentru măsline, furculița pentru salată dar și „furcuțiul”, un hibrid între furculiță și cuțit, la care mânerul furculiței poate fi folosit pe post de cuțit.
wikipedia.org
Cu lățime și lungime variabilă, cu doi, trei sau patru dinți, cu sau fără muchie ascuțită, furculița este acum un obiect esențial. Însă, doar o treime din populaţia globului foloseşte furculiţa pentru a mânca. Un sfert din omenire utilizează beţişoarele din lemn, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să mănânce direct cu mâna.
