Port Arthur: închisoarea tăcerii
În sud-estul Tasmaniei, pe o peninsulă înconjurată de ape pline cu rechini, legată de continent doar printr-o fâșie foarte subțire de pământ de 30 de metri lățime, cândva păzită de soldați, plină de capcane, se află o clădire impunătoare: penitenciarul Port Arthur.
În secolul al XIX-lea, Imperiul Britanic a implementat un set de norme care vizau detenția și transportul condamnaților în coloniile penitenciare australiene. După Războiul de Independență american, Marea Britanie nu a mai putut să-și trimită condamnații în America, așa că aceștia au fost transportați în Australia.
La Port Arthur au fost deportați oameni de toate vârstele, sexele și mediile sociale, responsabili pentru orice tip de infracțiune, în mare parte minori, deoarece pedeapsa pentru violatori și criminali era, în general, moartea.
Port Arthur, cea mai cunoscută colonie penitenciară din Australia
Martin Pot (Martybugs at en.wikipedia) CC BY-SA 3.0
Port Arthur a fost fondată inițial în 1830 ca stație de cherestea, dar – pentru că era așezată într-o zonă izolată, clădirea a fost transformată în închisoare și în cea mai mare și mai cunoscută colonie penitenciară din Australia.
Andrew Braithwaite from Melbourne Australia CC BY 2.0
În următorii ani, deținuții au lucrat la extinderea complexului, construind fabrici, inclusiv o moară, un grânar, o biserică și un spital. Peste o mie de oameni erau încarcerați acolo. Pentru a putea avea suficienți bani pentru întreținerea deținuților, oficialii au găsit soluția de a transforma locul într-un centru de muncă. Practic, în cadrul închisorii Port Arthur deținuții se ocupau de construcția de nave, fabricau încălțăminte, se ocupau cu prelucrarea metalelor și cu fabricarea cărămizilor.
Câțiva ani mai târziu a început construcția închisorii separate, unde a fost testată o nouă filozofie penitenciară: subjugarea fizică a fost înlocuită cu cea mentală.
Reeducarea deținuților prin muncă fizică
Prima filozofie implementată în lagăr s-a bazat pe reeducarea deținuților prin muncă. Practic, s-a ajuns la concluzia că era inutil ca deținuții să fie biciuiți, așa că aceștia erau folosiți pentru a face colonia competitivă din punct de vedere industrial.
Printr-o educație religioasă, civilă și profesională – autoritățile au propus să le ofere deținuților fundamentele culturale pentru a putea trăi în societate ca bărbați respectabili, cu experiență „în câmpul muncii”. Au fost construite mai multe clădiri și tot ceea ce avea nevoie colonia a fost produs acolo, datorită muncii deținuților.
Cei mai educați aveau voie să lucreze la șantierul naval, iar ceilalți mai puțin educați tăiau și transportau lemnul. În 1848, șantierul naval a fost închis în urma reclamațiilor proprietarilor de nave private, care au considerat nedreaptă concurența împotriva unui șantier naval guvernamental care beneficiază de scutiri de impozite.
Pedeapsa psihologică
După câțiva ani, pedeapsa prin muncă a fost înlocuită cu cea psihologică, deținuții fiind observați constant. Pedepsele corporale erau văzute ca fiind inutile și contraproductive, nu educau, ci mai degrabă alimentau ura față de societate. Cele psihologice, pe de altă parte, au fost mult mai eficiente. Sistemul de recompense, de exemplu, le arăta deținuților ce au de câștigat dacă respectă regulile, insuflând ideea că acest lucru se va întâmpla și în lumea din afara penitenciarului.
Cei care respectau regulile și aveau un comportament exemplar erau recompensați cu o creștere a rației alimentare sau cu produse de lux, cum ar fi ceai, zahăr sau tutun.
Deținuții indisciplinați erau doar simple numere de identificare, fiind închiși într-o mică celulă solitară, iluminată de o lampă mică, cu un birou și un pat pentru dormit. Acea celulă era atât de bine izolată încât cei închiși acolo își auzeau doar propriile gânduri. Încăperea era special concepută în acest mod, pentru ca cel pedepsit să poată reflecta asupra greșelilor sale. Însă, în fiecare zi, timp de o oră, prizonierii erau duși să participe la slujbele de la capelă, iar în tot acel timp erau obligați să poarte o mască pentru a-și ascunde fața.
Acest sistem, care la acea vreme era considerat a fi mai uman decât cel folosit de alte închisori, a făcut ca victimele să devină instabile psihic, astfel că mulți înnebuneau rapid.
Deținuții izolați nu puteau comunica între ei, nu auzeau și nu vedeau nimic. Aveau numai un „contact” trecător cu gardienii, chemați la nevoie de un clopoțel. Nici măcar cu aceștia nu vorbeau, deoarece comunicau prin gesturi, pentru a nu face zgomot. Gardienii purtau pantofi din fetru pentru a nu scoate sunete nici măcar în timpul mersului. Totul era făcut cu cea mai mare discreție.
Cei care nu supraviețuiau erau îngropați pe micul cimitir al insulei cunoscut sub numele de „Insula morților”.
În 1857 moara și grânarul au fost transformate într-un penitenciar, alături de care au fost amplasate ateliere. Numărul deținuților din acei ani a scăzut rapid. Mulți erau bătrâni, bolnavi sau nebuni și nu puteau să mai lucreze la fel de bine ca în trecut.
în 1877, închisoarea a fost închisă. Incendiile de vegetație din 1895 au avariat clădirile închisorii. În prezent, Port Arthur este unul dintre cele mai cunoscute situri istorice din Australia.
