Povestea de viață a lui Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român: A murit la 33 de ani, chinuit de o boală cruntă
Într-o zi de 19 martie 1917, s-a născut în Bucureşti, în cea mai grea vreme cu putinţă, în vremea războiului mondial, pianistul Constantin Lipatti, alintat Dinu.
A crescut într-o familie de muzicieni, mama sa, Anna, născută Racoviceanu, fiind pianistă, iar tatăl său, Theodor Rosetti, diplomat de carieră, era pasionat de vioară și a studiat cu faimosul pedagog Carl Flesch și cu Pablo de Sarasate. Nașul său a fost nimeni altul decât violonistul și compozitorul George Enescu, cel mai renumit muzician român.
Lipatti a compus și opere formidabile, scrise în stil neoclasic, cu influenţe franţuzeşti şi româneşti. Printre cele mai cunoscute se numără „Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel“ (1933), „Şătrarii, suită pentru orchestră“ (1934) sau „Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră“ (1936).
Micul Lipatti a simţit ritmul muzicii înainte de a învăţa să meargă
Încă de la o vârstă fragedă, Dinu a bătut din palme ritmuri și a imitat sunete, spre deliciul tuturor. De asemenea, a compus. Dar sănătatea lui a fost întotdeauna delicată și părinții au așteptat până la vârsta de opt ani pentru a-l lăsa să ia lecții de pian cu Mihail Jora. Trei ani mai târziu a intrat la Academia Regală de Muzică din București pentru a studia cu Florica Musicescu, căreia i-a rămas devotat până la moarte.
De aici încolo, progresul a fost rapid. În fiecare dintre cei trei ani 1931-1933 a interpretat câte un concert: Grieg, Chopin în mi minor, Liszt în mi bemol, pe care avea să le înregistreze mai târziu.
În 1934 a participat la Concursul Internațional de Pian de la Viena și s-a clasat pe locul al doilea – ceea ce l-a determinat pe unul dintre membrii juriului, Alfred Cortot, să demisioneze într-un acces de furie, considerând că Lipatti era câştigătorul.
Premiul întâi i-a revenit unui polonez, Boleslaw Kon.
Cortot l-a luat pe Lipatti ca elev la Ecole Normale de Musique din Paris, unde tânărul a studiat, de asemenea, cu Nadia Boulanger, Paul Dukas și Charles Munch.
În scurt timp a început cariera strălucită a lui Dinu Lipatti, întreruptă doar de cel de-al Doilea Război Mondial. Lipatti s-a întors în România și, în cele din urmă, s-a refugiat la Geneva. Era anul 1943 și atunci a apărut boala sa misterioasă.
wikipedia.org
Lipatti se confrunta cu oboseală și febră persistentă, neștiind că acestea erau simptome ale leucemie. Niciun tratament nu dădea rezultate, ba dimpotrivă.
wikipedia.org
Abia în 1947, anul în care Lipatti s-a căsătorit cu colega pianistă Madeleine Cantacuzène, a fost pus în sfârșit un diagnostic: limfom Hodgkin. Dar starea sa de sănătate se înrăutățise atât de mult, încât a trebuit să își reducă activitatea concertistică.
The Piano Files
A continuat să predea la Conservatorul din Geneva, unde fusese numit profesor, iar răgazul ocazional oferit de injecțiile cu cortizon, noi la acea vreme, i-a permis să realizeze, în următorii ani, multe dintre înregistrările atât de apreciate astăzi.
wikipedia.org
Cu toate acestea, cortizonul nu avea să rezolve niciodată problema. Nu era vorba doar de febră și oboseală: artistul simțea dureri insuportabile la nivelul brațelor.
Meusy, Besançon
Ultimul recital al lui Lipatti
The Piano Files
Însă boala nu l-a făcut pe Dinu Lipatti să renunțe la muzică. În toată această perioadă în care boala s-a agravat, el nu s-a oprit, a concertat în toată Europa.
De exemplu, în data de 16 septembrie 1950, chinuit de boală, el a cântat la un festival în orașul Besançon din estul Franței, nu departe de granița cu Elveția – o performanță care a devenit înrădăcinată în tradiția muzicală. Acesta a fost ultimul recital al lui Lipatti.
Se punea întrebarea dacă Lipatti va putea cânta sau nu. În zilele de dinaintea recitalului, acesta s-a îmbolnăvit grav, iar în după-amiaza zilei de 16 septembrie a făcut febră mare, iar medicul său l-a sfătuit să nu cânte. Pianistul ar fi putut foarte bine să anuleze, dacă nu ar fi aflat că Salle du Parlement era deja plină. Așa că a făcut o injecție cu cortizon și s-a îndreptat spre sală. A pășit încet, greoi pe scenă și, odată ce aplauzele s-au stins, s-a încălzit cu un arpegiu simplu. Apoi a început să cânte.
wikipedia.org
Violonistul Yehudi Menuhin l-a descris cândva pe Lipatti ca fiind „manifestarea unui tărâm spiritual, rezistent la orice durere și suferință”. Exact așa a fost în acea zi, în timp ce cânta în Salle du Parlement.
Trebuia să interpreteze 14 valsuri, dar când a ajuns la sfârșit, a început să se clatine ușor. Chiar și rezistența lui prometeică avea limitele sale. Prea epuizat pentru a interpreta Valsul nr. 2 în La bemol major de Chopin, Lipatti s-a ridicat și a ieșit de pe scenă, fără ca publicul să scoată un sunet, neștiind ce se întâmplă.
Dar s-a întors, într-adevăr, și în loc de Chopin, a cântat prima piesă pe care o interpretase în public, cu doar 15 ani înainte: Transcrierea de către Myra Hess a operei Jesu, bucuria dorinței omului de Bach. Această interpretare nu a fost, din păcate, păstrată pe discul care a fost editat ulterior, așa că ne putem doar imagina cum trebuie să fi sunat atunci când un om complet epuizat, cu trupul zdruncinat de durere și încălzit de febră, a ieșit să cânte această splendidă operă.
Dinu Lipatti, considerat cel mai important pianist român, avea să moară în mai puțin de trei luni, la doar 33 de ani, în timp ce asculta muzică de Bach și ținea în mână o partitură de Beethoven. Ultimele lui cuvinte se pare că au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.
