Povestea unităților „vigiles urbani”, pompierii Romei antice
Roma, fascinanta capitală a unuia dintre cele mai puternice imperii pe care le-a cunoscut vreodată lumea, era un centru cultural și artistic. Mulțimile de oameni se înghesuiau în numeroasele sale piețe și se plimbau pe străzile sale sinuoase (și periculoase) la orice oră.
Roma era plină de taverne și restaurante, băi publice (unde se întâlneau romani din toate categoriile sociale) și „insulae”, acele clădiri realizate din cărămizi și susținute de grinzi de lemn în care se înghesuiau tot felul de oameni, de la cei mai bogați – care ocupau etajele inferioare ale clădirilor – până la cei mai săraci, care locuiau înghesuiți în poduri.
Spre deosebire de zilele noastre, a locui la cele mai înalte etaje ale unei clădiri nu însemna să fii cel mai bogat din cartier.
Pericolul de incendiu pândea peste tot: chiar și la etajele inferioare, care, deși dotate cu o bucătărie, conțineau adesea tot felul de materiale care puteau fi inflamabile.
Forța devastatoare a focului
Roma a ars în nenumărate rânduri, fiind afectată de incendii teribile de-a lungul istoriei sale. Unul dintre cele mai cunoscute a fost cel care a avut loc în anul 64 d.Hr., care a distrus o mare parte din cartierele orașului. Mulți susțin că acest incendiu devastator a fost opera împăratului Nero, care a profitat de majoritatea terenurilor devastate pentru a construi un mare palat, Domus Aurea.
wikipedia.orgCC BY-SA 3.0
Însă, acesta nu ar fi fost singurul incendiu din Roma: printre numeroasele incendii care au izbucnit atât în epoca republicană, cât și în cea imperială, se remarcă cel din anul 80 d.Hr., în timpul domniei lui Titus.
Forța devastatoare a incendiului a distrus multe dintre cele mai importante clădiri ale orașului. În acest caz, nu s-a căutat un vinovat pentru dezastru, deoarece vechii romani erau convinși că „în mod sigur dezastrul nu a fost uman, ci divin”.
Hubert Robert
Cu toate că incendiile nu erau deloc rare, nu a fost deloc ușor pentru conducătorii Romei să stabilească un sistem eficient de combatere a acestei amenințări constante. Însă, ceea ce este interesant este faptul că orașul dispunea de un grup special, „vigiles urbani”, care intra în acțiune în caz de incendiu. Dar cum funcționau pompierii din Roma antică? Și care erau originile lor?
Prețul distrugerii
Se spune că responsabilitatea pentru crearea primului grup de pompieri i-a revenit lui Marcus Licinius Crassus, general și politician considerat cel mai bogat om din Roma. Crassus, văzând în incendiile frecvente o mare oportunitate de afaceri, a decis să creeze o brigadă privată de aproximativ 500 de oameni pentru a stinge incendiile care afectau foarte des orașul.
Această brigadă era gata să acționeze în orice moment, dar înainte de a face acest lucru, responsabilul negocia în numele lui Crassus prețul de cumpărare a clădirii în flăcări cu proprietarul.
Atunci când era de acord să își vândă proprietatea – de obicei la un preț infinit mai mic decât valoarea reală a clădirii – pompierii interveneau pentru a stinge flăcările. Crassus, un mare speculator, a fost acuzat că a provocat un număr mare de incendii pentru a obține profit.
Pompierii aveau sarcina de a stinge incendiile într-un oraș mare ca Roma. De asemenea, se ocupau de siguranța rutieră, în special pe timp de noapte.
În secolul I î.Hr., senatorul Marcus Egnatius Rufus a creat și el o brigadă de pompieri formată din sclavii săi, pe care i-a pus la dispoziția cetățenilor și care intervenea ori de câte ori se producea un dezastru. Pentru acest lucru a câștigat o mare popularitate în rândul maselor, a fost ales pretor (praetorius) și a dobândit din ce în ce mai multă putere în societatea romană.
Pompieri profesioniști ai Romei
Ben Sutherland CC BY 2.0
Însă un grav incendiu care a avut loc în anul 6 d.Hr. l-a determinat pe Augustus să ia decizia de a se ocupa de organizarea serviciului de securitate al Romei. În acest scop, împăratul a ordonat crearea unei brigăzi de peste 3.000 de oameni, toți uniți sub comanda unui militar.
Unitățile „vigiles urbani” sau „Triumviri Nocturni” erau împărțite în șapte cohorte (unitate tactică) de 480 de oameni fiecare și conduse de șapte tribuni: fiecare unitate era responsabilă de o zonă diferită a orașului.
Membrii acestor cohorte erau specializați în diverse sarcini legate de stingerea incendiilor: „aquarii” erau însărcinați cu manevrarea pompelor de apă și „siphonarii” cu îmbibarea păturilor cu o substanță pe bază de oțet pentru a înăbuși flăcările. Apoi, grupurile „vigiles urbani” aveau o serie de instrumente pentru stingerea focului, precum: scări, găleți, cârlige, topoare, pături, mături, catapulte pentru distrugerea zidurilor
Datorită importantei rețele de fântâni de care dispunea Roma, siphonarii trebuiau să cunoască exact unde se află fântânile cu apă. Ei se ocupau și de sipho sau mașina de pompieri. Aceasta era trasă de cai și consta dintr-o pompă mare cu dublă acțiune, care era parțial scufundată într-o fântână apă.
În același timp, locuitorii clădirilor din apropierea celor afectate de flăcări erau evacuați.
Scriitori precum Juvenal, Seneca sau Pliniu cel Tânăr povestesc în scrierile lor problemele frecvente pe care orașul le avea cu incendiile și modul în care aceste brigăzi cutreierau străzile Romei în căutare de indicii care să le facă să suspecteze un posibil incendiu.
Încă din secolul al II-lea, sub domnia împăratului Traian, unitățile „vigiles urbani” aveau un responsabil care îi monitoriza pe infractorii din oraș. Astfel, puteau iniția proceduri legale împotriva oricărei persoane suspectate că ar fi provocat un incendiu în oraș.
Mai multe curiozități despre viața din Roma antică găsești în cartea „Roma Antică. O istorie pentru toți„, de Aurelia Gidro și Romulus Gidro, pe care o poți comanda de pe libris.ro.
