Cuvântul care a pecetluit soarta orașelor Hiroshima și Nagasaki: cum o formulare japoneză interpretată greșit ar fi influențat decizia americanilor de a lansa bomba atomică

„Din lipsa unui cui, s-a pierdut potcoava.
Din lipsa potcoavei, s-a pierdut calul.
Din lipsa calului, s-a pierdut călărețul.
Din lipsa călărețului, s-a pierdut bătălia.
Din lipsa bătăliei, s-a pierdut regatul.
Și toate acestea din lipsa unui cui de potcoavă.”

Acest proverb, care înregistrează variații infinite începând cu secolul al XIII-lea, atestă o realitate sensibilă de-a lungul epocilor: evenimentele istorice sunt influențate de cele mai multe ori de un lucru care nu are o mare importanță. O coincidență, o întâmplare nefericită sunt suficiente pentru a schimba soarta unei bătălii sau pentru a pune o națiune în genunchi.

Exemplele abundă de-a lungul istoriei, de la invazia de țânțari care a grăbit căderea Imperiului Roman și până la loviturile sorții care au dus la eșecul operațiunii Valkyrie, un complot care viza asasinarea lui Hitler în iulie 1944.

O altă asemenea poveste s-a întâmplat în iulie 1945, la câteva săptămâni după capitularea germană. Căci pacea pe continentul european nu marchează nicidecum sfârșitul războiului: în același timp, Aliații avansează cu greu în junglele din Okinawa. Lumea are acum ochii ațintiți asupra teatrului din Pacific, unde imperiul Japoniei, asediat, își aruncă ultimele forțe în luptă.

„Imperiul soarelui care apune”

Bătălia de la Okinawa este considerată punctul de cotitură al războiului. Cu prețul unor pierderi grele, Aliații smulg victoria în data de 22 iunie. Împotmolită într-o spirală autodistructivă, armata japoneză se retrage după ce, în prealabil, a distribuit grenade civililor, pentru a-i încuraja să se sinucidă.

În cultura niponă, moartea este adesea considerată preferabilă unei capitulări umilitoare – soldații japonezi practicau gyokusaï (sinuciderea de onoare) pentru a nu se preda, iar războiul din Pacific a marcat nașterea faimoșilor kamikaze, acei piloți care efectuau misiuni sinucigașe. Ceea ce dădea fiori reci statului-major aliat.

Citește și: 7 lucruri interesante despre războinicii Kamikaze, piloții sinucigași ai Japoniei

Mariile puteri învingătoare din Occident s-au reunit la Potsdam, în Germania ocupată, la sfârșitul lunii iulie pentru a discuta condițiile păcii. Cu această ocazie, a fost adresat un ultimatum japonezilor: Aliații au amenințat arhipelagul cu o „distrugere rapidă și totală” dacă nu depun armele. În paralel, o flotă impresionantă a fost desfășurată în Marea Japoniei – 42 de portavioane, 22 de cuirasate și 400 de distrugătoare – pentru a dovedi adversarului că nu este vorba de o cacealma.

În tabăra japoneză, ultimatumul de la Potsdam are efectul unei bombe – la propriu. Prim-ministrul japonez Kantarō Suzuki știe să citească printre rânduri: americanii au degetul deasupra butonului atomic. Cu două săptămâni înainte, ei detonaseră prima bombă A din istorie în deșertul Alamogordo (New Mexico). Și dacă Japonia ar fi următoarea țintă?

Poziția oficială a guvernului japonez este cea de mokusatsu – patru silabe care vor face să curgă mult sânge

Politicienii niponi și șefii de război s-au întâlnit de urgență. Ce să răspundă la ultimatumul Aliaților? Războiul, se știe, este deja pierdut. Dar trebuie oare să accepte termenii capitulării propuse de inamic? Liderii tergiversează. Unii înclină spre pace, indiferent de prețul care trebuie plătit (este cazul împăratului Hirohito); alții, proveniți cel mai adesea din forțele armate, doresc să continue războiul pentru a negocia condiții de predare mai bune.

În data de 28 iulie, în timp ce Kantarō Suzuki se află în fața unui grup de jurnaliști internaționali, chestiunea nu este încă tranșată. Copleșit de întrebări, el evită un răspuns direct: „Consider că proclamația comună este o reiterare a declarației de la Cairo (din noiembrie 1943, când liderii americani, britanici și chinezi au stabilit condițiile impuse Japoniei la sfârșitul războiului).” El adaugă că poziția oficială a guvernului este cea de mokusatsu – patru silabe care vor face să curgă mult sânge.

Într-adevăr, această expresie, care înseamnă literal „a ucide prin tăcere”, nu are o traducere exactă în limba engleză. Ea poate însemna atât „a ignora”, „a nu ține cont de”, cât și pur și simplu „a se abține de la comentarii”, „a aștepta fără a comenta” (în sens diplomatic, adică a nu oferi un răspuns oficial deocamdată). Nu vom ști niciodată care dintre aceste sensuri reflecta cel mai bine opinia guvernului, însă cea de-a doua interpretare a fost cea transmisă de Dōmei News Agency, organul de presă oficial al arhipelagului.

A doua zi, ziarele titrează că Imperiul Soarelui Răsare a ales să „ignore” ultimatumul de la Potsdam. Soarta este pecetluită. Președintele american Harry Truman, considerând răspunsul japonez „îndrăzneț”, dă undă verde bombardierelor sale, care, în dimineața zilei de 6 august, se îndreaptă spre Hiroshima.

US Atomic Energy Commission 

Orașul, cu 255.000 de locuitori, este măturat de un potop de foc. Prima ofensivă atomică din istorie va costa viața a peste jumătate din populația sa.

U.S. Navy Public Affairs Resources Website Public Domain

George R. Caron / Charles Levy – Nagasakibomb.jpg Atomic_cloud_over_Hiroshima.jpg Public Domain

În aceeași seară, într-o alocuțiune radiofonică, Harry Truman își justifică decizia: „Ultimatumul din 26 iulie a fost publicat la Potsdam pentru a cruța poporul japonez de o distrugere totală. Conducătorii lor l-au respins imediat. Dacă nu acceptă acum condițiile noastre, se pot aștepta la o ploaie de distrugeri venite din aer, cum nu s-a mai văzut vreodată pe această planetă.

În cele din urmă, a fost necesar un al doilea bombardament, trei zile mai târziu, la Nagasaki, și un total de aproximativ 200.000 de victime pentru ca statul-major japonez să accepte să se predea necondiționat în data de 2 septembrie, conform newsweek.com. „A ucide prin tăcere”: în final, diplomația mokusatsu și-a făcut pe deplin numele.

Așadar, în data de 2 septembrie, noul ministru de Externe, Shigemitsu, și șeful statului-major al armatei imperiale, generalul Umezu, căruia împăratul i-a interzis să se sinucidă, se prezintă pe puntea cuirasatului Missouri din portul Tokyo. Ei semnează capitularea Japoniei în prezența generalului american Douglas MacArthur și a reprezentanților puterilor aliate. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat, iar lumea intră în era temerii de o apocalipsă nucleară.

Tratatul de pace

Tratatul de pace propriu-zis este semnat șase ani mai târziu, la San Francisco, în data de 8 septembrie 1951, de către reprezentanții Japoniei împreună cu cei ai Statelor Unite și ai altor 47 de națiuni aliate din Al Doilea Război Mondial. India, Birmania și China naționalistă, absente în acea zi, vor semna la rândul lor un tratat de pace cu Japonia în lunile următoare. URSS și China populară se abțin de la orice semnătură.

Prin acest tratat de pace, care reprezintă finalizarea capitulării semnate cu șase ani mai devreme, Japonia recunoaște independența Coreei și renunță la orice revendicare asupra fostelor sale posesiuni din insulele Kurile și Sahalin, devenite sovietice, precum și asupra Taiwanului (Formosa) și arhipelagurilor sale din Pacific, care au trecut sub tutela Statelor Unite. De asemenea, Japonia renunță la orice intervenție militară externă și i se permite doar să constituie o „forță de autoapărare” non-nucleară.