Parfumurile, pasiunea secretă a egiptenilor antici
„Când vei prospera și îți vei întemeia familia, iubește-ți foarte mult soția, hrănește-o, oferă-i cele mai frumoase haine, unge-i trupul cu miruri…”. Această recomandare făcută de un tată fiului său în Învățăturile lui Ptah-Hotep, o colecție de proverbe morale din timpul celei de-a V-a dinastii (aproximativ 2400 î.Hr.), arată cât de importante erau parfumurile în viața egiptenilor încă din primele perioade ale istoriei lor.
Într-adevăr, parfumurile erau un element de bază în îngrijirea personală a bărbaților și femeilor.
wikipedia.org
Parfumul a fost un produs de lux apreciat de mii de ani, iar Egiptul Antic nu a făcut excepție. Parfumurile aveau multe utilizări. Inițial, raritatea parfumului făcea din el un produs pentru zei: pulberile aromatice erau arse pentru a onora zeii și pentru a atrage favoruri.
Mai târziu, parfumul a devenit o parte a vieții de zi cu zi, bărbații și femeile folosindu-l pentru „virtuțile sale sacre”: puterea sa de seducție, capacitatea sa de oferi purtătorului un miros plăcut și efectele sale terapeutice.
Gary Todd
La fel ca și astăzi, parfumurile erau păstrate în flacoane speciale, ale căror exemple au fost descoperite în numeroase morminte din Noul Imperiu, fabricate fiind din diverse materiale: alabastru fin, un fel de faianță lucioasă de culoare albăstruie – sau sticlă decorată cu linii colorate pe un fond de preferință albastru închis, pentru a evita ca efectul luminii să altereze uleiurile aromatice pe care parfumurile le conțineau.
Parfumurile erau un indicator al prestigiului și al statutului social. Invitații la un banchet fastuos își aplicau pe perucă un ulei sau unguent parfumat, așa cum arată numeroase picturi funerare. Dar li se atribuiau și proprietăți igienice, ca modalitate de a elimina mirosurile neplăcute, și chiar proprietăți curative. Se credea că anumite parfumuri purificau aerul, fiind benefice pentru tot felul de boli.
Citește și: Igiena vechilor egipteni, o valoare culturală importantă: Ei au inventat deodorantul, cosmeticele și pasta de dinți
Mirosul zeilor
in pastel CC BY 2.0 DEED
În Egiptul Antic, pe de altă parte, parfumurile erau strâns legate de practicile religioase. În cadrul ceremoniilor de la templu se foloseau tot felul de unguente și fumigații, realizate din rășini sau preparate compuse – cum ar fi kyphi (rețeta varia de la templu la templu). Kyphi era fabricat din rășină de terebint, șofran, stafide, scorțișoară, vin, smirnă, miere și alte ingrediente. Rețetele rămâneau secrete, deoarece acest parfum era folosit pentru a-i onora pe zei. Parfumurile din acea vreme erau mai groase decât cele de astăzi, cu o consistență asemănătoare cu cea a uleiului de măsline, mai degrabă decât cu cea a apei.
Istoricul Plutarh povestește că tămâia era arsă dimineața, smirna la prânz, iar kyphi era folosit seara. De asemenea, preoții ungeau statuile zeilor cu diferite unguente și parfumuri.
Anumite parfumuri erau, de asemenea, folosite în ritualurile funerare pentru a conferi defunctului un „miros de divinitate”. Mumiile erau unse cu parfum pentru a le readuce la viață și a le face plăcute zeilor.
Calitatea parfumurilor produse în Egipt a făcut ca țara Nilului să fie renumită în întreaga zonă a Mediteranei
wikimedia.org
După cum afirma Plinius cel Bătrân: „Dintre toate țările, Egiptul este cea mai potrivită pentru producerea de parfumuri”. Egiptenii foloseau bogata floră de pe malurile Nilului pentru producția lor, deși filozoful grec Teofrast susținea că în Egipt florile nu au miros; poate că această impresie se explică, așa cum spunea Plinius cel Bătrân, prin faptul că în ținutul Nilului era foarte mare umiditate, ceea ce făcea ca florile de pe malul Nilului să nu pară că au un miros puternic.
O Palsson CC BY 2.0 DEED
Pentru fabricarea parfumurilor, egiptenii antici foloseau diferite flori, precum crinul, irisul, mirtul, lotusul alb, lotusul albastru și florile diferitelor varietăți de salcâm, precum și plante aromatice, cum ar fi menta, măghiranul, mărarul și stufărișul parfumat.
De exemplu, conform hieroglifelor egiptene, parfumul râvnit al Cleopatrei era mirosul dulce și îmbătător al lotusului albastru. Se presupune că rețeta ar fi o combinație de tămâie, extract de lotus albastru, scorțișoară. Mireasma minunată a florii sacre de lotus albastru era pentru vechii egipteni parfumul zeului Ra, esența divină.
Cu toate acestea, unele substanțe au fost obținute prin expediții în țări îndepărtate, prin comerț pe piețele străine sau prin plata unor tributuri din partea teritoriilor vasale.
Au fost importate plante precum iasomia indiană, care are o floare albă și foarte parfumată, mirodenii precum scorțișoara și șofranul, precum și un număr mare de substanțe rășinoase. Acestea din urmă formau un capitol foarte larg, care includea tămâia, smirna, balsamul, rășinile de conifere, cum ar fi unele de pin și terebintul.
Multe dintre ele sunt greu de identificat în textele antice și, deși egiptenii le diferențiau bine, uneori erau grupate împreună sub termenul generic de „tămâie”, ca sinonim pentru substanța rășinoasă mirositoare care emană parfumul său atunci când este arsă.
Pentru a extrage esențele, egiptenii macerau părțile plantei într-un ulei vegetal, care avea avantajul de a fi inodor și de a fixa și păstra foarte bine aromele.
Tehnicile elaborate pentru prepararea parfumurilor
Norman de Garis Davies CC0
Pe lângă uleiurile vegetale, egiptenii foloseau și grăsimea animală, de rață, pentru macerarea plantelor. Pentru ca aroma să fie persistentă și pentru a întârzia evaporarea, se adăuga un fixator, cum ar fi uleiul de curmal.
Folosind aceste tehnici, egiptenii au produs parfumuri caracteristice, care le-au adus renume atât în interiorul, cât și în afara granițelor lor. Autorii antici dezvăluie rețetele de compoziție a multora dintre aceste parfumuri. Plinius, de exemplu, scria: „Foarte subtil este parfumul de henna, care conține henna, omphacium (ulei din măsline necoapte), cardamom, crin galben; unii parfumieri adaugă sedge și smirnă”.
Pedanius Dioscorides, „părintele farmacognosiei”, un medic grec, farmacolog, botanist și autor al lucrării De materia medica (Despre materia medicală) – o enciclopedie grecească în cinci volume despre medicina pe bază de plante și substanțele medicinale înrudite, explică modul de preparare a așa-numitului Metopion (nu termenul medical), care conținea rășină de galbanum, precum și migdale amare, omphacium, cardamom, miere, vin, smirnă și rășină.
Cu toate acestea, cel mai faimos dintre toate a fost parfumul de crin. Nu știm dacă profesia de parfumier a existat în Egiptul Antic, dar ceea ce reiese clar din informațiile furnizate de textele istorice, iconografie și rămășițele descoperite în vase este că existau persoane care se gândeau la parfumul potrivit pentru fiecare ocazie și calculau proporția optimă de elemente pentru a-l obține.
