Cine au fost sciții, războinicii de temut din stepele asiatice
Darius începuse să-și piardă răbdarea. Regele perșilor Achaemenizi, la comanda unei armate de 700.000 de oameni, intrase în Sciția, așa cum numeau grecii teritoriul de la nord de Marea Neagră, în 514 î.Hr. El a traversat Bosforul și Dunărea pentru a pune capăt amenințării triburilor scitice, care îi hărțuiau constant granița de nord.
Cu toate acestea, aceste triburi nu au opus rezistență. În schimb, au lansat atacuri fulgerătoare, decimând grupurile izolate de soldați persani și retrăgându-se din ce în ce mai mult în interiorul zonei de stepă, distrugând fântânile și tot ceea ce putea fi transformat în hrană pentru trupele persane.
Disperat, Darius a trimis chiar un mesaj lui Idanthyrsus, conducător al sciţilor, îndemnându-l să se angajeze într-o confruntare. „Nu avem orașe, nimic de care să ne facem griji și pe care să le puteți captura; nu avem recolte, nimic de care să ne facem griji și pe care să le puteți distruge; atunci de ce ne-am grăbi să ne luptăm cu voi?”, a răspuns Idanthyrsus.
Mesajul a fost însoțit de câteva daruri curioase: o pasăre, un șoarece, o broască și cinci săgeți. Un consilier al lui Darius a interpretat semnificația subînțeleasă a darurilor: „Dacă nu fugi ca o pasăre sau nu te ascunzi ca un șoarece sau nu intri în apă ca o broască, atunci vei muri sub săgețile noastre”.
Jastrow
După 60 de zile, cu liniile de aprovizionare atacate și distruse și cu trupele sale hărțuite într-un război de gherilă istovitor, Darius și-a dat seama că nu va câștiga campania. S-a întors în Persia, victimă a unei strategii pe care Napoleon și Hitler au suferit-o mai bine de 2000 de ani mai târziu.
Cine erau acești oameni capabili să învingă cea mai mare mașinărie militară a lumii antice? Cine erau acești oameni care i-au pus la punct nu doar pe perși, ci și pe greci, asirieni și medieni?
Marile necunoscute
PHGCOMCC BY-SA 3.0
La fel ca multe popoare nomade, sciții (în greacă Skytai, iar în latină Scythae) nu au dezvoltat o limbă scrisă, așa că istoricii se bazează pe ceea ce au scris alții despre ei. Deși ei apar pentru prima dată în analele asiriene, grecul Herodot este principala sursă de informații.
Părintele istoriei expune îndoielile sale privind originea sciților. Aceste îndoieli nu au fost clarificate. Principala teorie este că au fost un popor nomad de origine iraniană care, în jurul secolului al IX-lea î.Hr., a ajuns în nordul Mării Negre din Asia Centrală.
Din studiul rămășițelor găsite în mormintele lor, precum și din reprezentările lor pe ceramică și pe tăblițele grecești și asiriene, rezultă indivizi caucazieni, de statură înaltă, adesea cu părul blond și ochi albaștri.
Eugène Delacroix
Pentru greci și persani, ei erau întruchiparea sălbăticiei. Bărbați și femei căliți în Siberia și în stepele Asiei Centrale pentru care războiul era o parte fundamentală a vieții lor, deoarece era modalitatea de a obține noi pășuni pentru vitele lor și de a jefui bunurile de care aveau nevoie.
Imaginea luptătorului scit, călare pe cal și trăgând săgeți, a evocat pentru greci figura mitologică a centaurului.
Bărbații lor purtau păr lung și barbă, se împodobeau cu coliere, brățări, cercei și își tatuau corpul.
Deși nu puteau fi stăpâniți, sciții s-au dovedit a fi foarte deschiși spre nou. Unul dintre obiceiurile pe care le-au adoptat cel mai repede de la greci a fost consumul de vin. Cu o singură diferență: în timp ce sciții aveau obiceiul de a bea întotdeauna vinul cu apă, grecilor le plăcea să îl bea ca atare și în cantități mari.
O reputație binemeritată
Ferocitatea lor în lupte și obiceiurile lor sângeroase au consolidat o imagine care va dăinui de-a lungul secolelor. Își scalpau dușmanii și făceau potire din craniul lor.
În plus, când venea vorba de împărțirea pradei, luptătorul trebuia să arate capetele tăiate ale celor pe care îi omorâse în luptă. În funcție de numărul de capete, avea dreptul la o parte mai mare sau mai mică din pradă.
O mare parte din succesul campaniilor militare ale sciților s-a datorat faptului că au fost primele popoare care au stăpânit tehnicile de război călare. Acest lucru le-a permis o strategie de atac foarte dinamică, cu ajutorul căreia au reușit să distrugă armatele bazate pe infanterie și pe lupte statice.
Maeștri ai călăriei
Măiestria lor în războiul ecvestru se datorează faptului că au fost maeștri ai călăriei. Fiecare bărbat adult era un războinic călare. Armata era compusă din oameni liberi, a căror armă de bază era un arc mic, ușor de manevrat.
De asemenea, vârfurile săgeților erau otrăvite. Pentru a face acest lucru, ei ucideau șerpi și îi lăsau să putrezească împreună cu veninul lor. În același timp, umpleau borcane cu sânge uman, pe care îl lăsau, de asemenea, să se descompună. Ambele substanțe erau folosite pentru a crea un produs mortal pe care grecii îl numeau scythicon.
wikipedia.org
Lupta pe jos nu era pe gustul lor, dar când era cazul, armele lor preferate erau un topor numit sagaris și akinak, o sabie scurtă din fier.
Modul de operare al sciților
Jastrow
Bătăliile erau inițiate de cavaleria ușoară cu o salvă masivă de săgeți.
Importanța arcului este evidentă din faptul că sciții își spuneau skudat, ceea ce s-ar putea traduce prin arcași.
Janmad CC BY 3.0
După ploaia de săgeți urmau atacurile dinamice pe cal, iar în cele din urmă venea rândul cavaleriei grele, formată din războinici protejați cu armuri solide. Aceasta era o altă inovație: armura din solzi de metal, o protecție rezistentă și flexibilă.
Sciții au construit complexe funerare, cunoscute sub numele de kurgani
Cea mai mare parte a populației era nomadă, iar calul era centrul vieții sciților.
CC BY-SA 4.0
Posesia acestor animale era cheia pentru a fi cineva în societatea scitică.
De altfel, caii sciților erau faimoși. Scunzi la greabăn – nu aveau mai mult de 1,30 m înălțime – erau rapizi și rezistenți, iar stăpânii lor îi îngrijeau cu atenție. Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, după ce l-a învins pe regele sciților Atheus, a luat 20.000 de iepe scitice pentru a le duce cu el în Macedonia.
Caii îi însoțeau pe sciți atât în această viață, cât și în viața de apoi, deoarece erau întotdeauna sacrificați și îngropați împreună cu stăpânii lor. Acești oameni, care, din cauza naturii lor nomade, nu au construit orașe sau așezări pe care arheologii să le poată excava, au construit complexe funerare, cunoscute sub numele de kurgani. Acestea erau construite din pământ, lemn și piatră. Mormintele lor reprezintă principala sursă de informații pentru cercetători.
Citește și: Cine a fost Attila Hunul, conducătorul barbar care i-a terorizat pe romani?
Importanța morții
Este izbitor faptul că un popor care nu construia case (trăia în kibitkas, corturi de pâslă pe căruțe trase de cai cu patru sau șase roți) a ridicat construcții funerare care puteau ajunge, în cazul aristocraților, până la șase etaje).
În kurgan se pregătea decedatul pentru viața de apoi. Cadavrul era înmormântat într-o cameră cu armele, bijuteriile, oglinzile și vesela sa și înconjurat de caii săi.
Pentru a merge cu soțul în paradis, exista o competiție între soțiile mortului pentru a determina care dintre ele urma să fie sacrificată și înmormântată cu soțul. Cea aleasă era coborâtă în camera de înmormântare, unde i se luat viața. Numeroși servitori ai defunctului erau, de asemenea, executați.
O dovadă a perfecționării ritualurilor de înmormântare este faptul că sciții își mumificau morții prin îndepărtarea creierului și a măruntaielor și înlocuirea acestor părți moi cu iarbă uscată.
În kurgani, dintre care sute au fost descoperite în stepa Asiei Centrale, din Ucraina și până în Mongolia, au fost găsite comori care atestă faptul că barbaria sciților în luptă nu i-a împiedicat să creeze bijuterii rafinate, în special din aur și chihlimbar.
Derzsi Elekes AndorCC BY-SA 3.0
wikipedia.org
Din contactul cu grecii și perșii a rezultat o artă sincretică, cu o obsesie pentru simbolismul zoomorf, cu animale sălbatice singure sau luptându-se între ele. Un stil despre care experții susțin că a pătruns chiar și în tradiții artistice precum cea din China.
Marea expansiune
Viktor Vasnetsov
Începând cu secolul al VII-lea î.Hr., în ceea ce este considerată prima incursiune a popoarelor nomade în Mesopotamia, sciții au lansat campanii militare împotriva marilor armate.
După ce au traversat Caucazul și i-au alungat pe cimerieni, un trib asemănător cu ei, au început să-i hărțuiască pe mezi și asirieni, în așa fel încât unul dintre regii acestora din urmă, Asarhaddon, a acordat mâna fiicei sale monarhului Parthatua.
Imperiul Median a fost primul care a fost învins. Și, între 650 și 620 î.Hr., au început să îi devasteze mai multe teritorii. Și-au continuat înaintarea și au distrus așezările de pe coasta Libanului și a Palestinei de astăzi, până când au ajuns în Egipt, unde au fost mituiți de faraon pentru a împiedica atacul lor. La întoarcere, s-au aliat cu medii și au participat la asediul și căderea orașului Ninive în anul 612 î.Hr. și au grăbit prăbușirea Imperiului Asirian.
În cele din urmă au fost alungați din Mesopotamia și s-au întors în stepe. Acolo, pe baza unei confederații de triburi, au fondat un stat care s-a extins pe o mare parte din ceea ce este astăzi Ucraina, sudul Rusiei, Caucazul și o parte din Asia Centrală.
O structură ierarhică
Statul sciților și-a atins apogeul între secolele VI și IV î.H. Natura nomadă a sciților nu i-a împiedicat să dezvolte o societate foarte ierarhizată. Aristocrația era condusă de un rege care conducea o federație de triburi care își împărțeau pășunile.
Nobilimea deținea turme mari de vite și cai și pășuni în stepă. În Ucraina de astăzi, un grup de sciți, cunoscuți sub numele de „sciții regali”, au stabilit puterea statului lor și controlau rețeaua comercială care lega Asia de Grecia și Persia.
O altă parte a sciților a migrat spre est, atacând chiar China, unde erau numiți Sai, și, după ce au pătruns în subcontinentul indian, au dat naștere culturii indo-scitice.
În 329 î.Hr., sciții au luptat împotriva lui Alexandru cel Mare. Macedoneanul i-a învins în bătălia de la Jaxartes, dar a preferat să păstreze pacea cu ei și a eliberat prizonierii. Cu toate acestea, declinul lor era deja de neoprit. Sciții au fost în cele din urmă absorbiți de sarmați și de alte popoare proto-slave.
Deși unii atribuie o origine scitică maghiarilor – unii chiar îi leagă de celți – studiile genetice sugerează că oseții de astăzi sunt cei mai direcți descendenți ai acestui popor de stepă.
