Remedii neobișnuite din trecut: În Europa, în secolul al XV-lea, oamenii mâncau mumii egiptene pe post de medicament
Sună ciudat, însă în Europa secolului al XV-lea leacul pentru durerea de cap, afecțiunile stomacale sau alte boli era unul neobișnuit: mumiile egiptene.
Timp de secole, trupurile îmbălsămate au fost apreciate pe întregul continent, nu pentru valoarea lor istorică, ci pentru pretinsele lor beneficii medicinale.
Mumiile puteau fi găsite pe rafturile de la farmacie sub formă de bucăți sau pulbere.
Cum au început oamenii să mănânce mumii?
Paul Dominique Philippoteaux (1845-1924)
Practica consumului de părți ale mumiilor egiptene antice – și mai târziu cadavre îmbălsămate de toate felurile – a început în secolul al XI-lea. Ceea ce a început această tendință, scrie istoricul Karl Dannenfelt, a fost o traducere greșită și neînțeleasă.
Astăzi ne gândim la bitum ca la asfalt, substanța neagră și lipicioasă care acoperă drumurile noastre. Este o hidrocarbură naturală care a fost folosită în construcții în Orientul Mijlociu încă din cele mai vechi timpuri. (Cartea Genezei îl menționează ca fiind unul dintre materialele folosite la ridicarea Turnului Babel.) Anticii foloseau bitumul și pentru a proteja trunchiurile și rădăcinile copacilor de insecte și pentru a trata o serie de afecțiuni umane. Este vâscos atunci când este încălzit, dar se întărește când se usucă, ceea ce îl face util pentru stabilizarea oaselor rupte și pentru crearea de cataplasme pentru erupții cutanate.
În textul său din secolul I, „Istoria naturală”, naturalistul roman Plinius cel Bătrân recomandă ingerarea bitumului cu vin pentru a vindeca tusea cronică și dizenteria sau combinarea lui cu oțet pentru a dizolva și a îndepărta sângele coagulat. Alte utilizări includeau tratamentul cataractei, al durerilor de dinți și al bolilor de piele.
Bitumul natural era abundent în Orientul Mijlociu antic, unde s-a format în bazine geologice din resturi de plante și animale mici. Avea o varietate de consistențe, de la semilichid, la semisolid (bitum).
În farmacopeea sa din secolul I, „Materia Medica”, medicul grec Dioscoride scria că bitumul din Marea Moartă este cel mai bun pentru medicină. Mai târziu, oamenii de știință aveau să afle că bitumul are, de asemenea, proprietăți antimicrobiene și biocide și că bitumul din Marea Moartă conține sulf, de asemenea, un agent biocid.
În timp ce diferitele culturi aveau propriile denumiri pentru bitum – esir în Sumeria și sayali în Irak – medicul persan Rhazes, din secolul al X-lea, a folosit pentru prima dată cuvântul „mumia” pentru această substanță, după „mum”, care înseamnă ceară, referindu-se la caracterul său lipicios.
În secolul al XI-lea, medicul persan Avicenna folosea cuvântul mumia pentru a se referi în mod special la bitumul medicinal. În prezent, numim „mumii” morții egipteni îmbălsămați, deoarece, atunci când europenii au văzut pentru prima dată substanța neagră care acoperea aceste rămășițe antice, au presupus că este vorba de acest bitum valoros.
Cuvântul mumia a căpătat astfel o dublă semnificație, referindu-se atât la bitum, cât și la substanța întunecată găsită pe mumiile egiptene antice (care putea să nu fi fost de fapt bitum). Oamenii de știință știu acum că doar unele mumii au fost îmbălsămate cu bitum.
Pe măsură ce rezervele de bitum deveneau din ce în ce mai puține, având în vevere reputația sa de medicament-minune, aceste cadavre îmbălsămate reprezentau o nouă sursă de bitum.
Semnificația cuvântului mumia s-a schimbat radical în secolul al XII-lea, când Gerard de Cremona, un traducător de manuscrise în limba arabă, a definit cuvântul ca fiind „substanța care se găsește în țara în care cadavrele sunt îngropate cu aloe, prin care lichidul morților, amestecat cu aloe, se transformă și este asemănător cu bitumul”. După acest moment, sensul cuvântului mumia s-a extins pentru a include nu doar bitumul și alte materiale întărite dintr-un corp îmbălsămat, ci și rămășițele acelui corp îmbălsămat.
Canibalism medical
Timp de generații, oamenii au practicat ceea ce acum este cunoscut sub numele de canibalism medical în încercarea de a se vindeca de anumite boli. De la credința că sângele de gladiatori ar putea vindeca epilepsia până la utilizarea grăsimii umane în remediile populare, canibalismul medical a fost apreciat în Europa de Vest medievală. Odată cu descoperirea mumiilor, medicii au crezut că au găsit o nouă sursă de medicamente fabricate din corpul uman.
Inițial, oamenii mâncau mumiile pentru rezervele lor de bitum medicinal, dar ulterior au ajuns ă creadă că mumiile în sine posedă puterea de a vindeca.
Cercetătorii au dezbătut mult timp dacă bitumul era un ingredient real în procesul egiptean de îmbălsămare. Multă vreme au crezut că ceea ce părea bitum pe mumii era de fapt rășină, înnegrită de vârstă. Studii mai recente au arătat că bitumul a fost folosit la un moment dat, dar nu pe mumiile regale pe care mulți europeni de la începutul epocii moderne ar fi putut crede că le ingerau. În mod ironic, occidentalii au crezut că obțin beneficii medicinale prin consumul de produse regale egiptene, dar o astfel de putere vindecătoare provenea din rămășițele oamenilor de rând, nu ale faraonilor morți de mult timp.
Primele mumii găsite Egipt nu erau neapărat de viță regală și au fost conservate din greșeală de nisipurile uscate în care au fost îngropate acum mai bine de 5.000 de ani.
Egiptenii au petrecut apoi mii de ani încercând să reproducă munca naturii. La începutul celei de-a patra dinastii, în jurul anului 2600 î.Hr., egiptenii au început să experimenteze tehnici de îmbălsămare, iar procesul a continuat să evolueze de-a lungul secolelor. Primele relatări detaliate despre materialele de îmbălsămare nu au apărut decât în secolul al V-lea î.Hr., când Herodot a enumerat smirna, casia, uleiul de cedru, condimentele aromatice și natronul. Până în secolul I î.Hr., Diodorus Siculus a adăugat pe listă scorțișoara și bitumul de la Marea Moartă.
Deși la începuturi mumificarea intenționată era rezervată faraonilor, procesul a devenit popular treptat, mai întâi pentru nobili și alte persoane cu posibilități financiare. Până în perioadele ptolemeică (332-30 î.Hr.) și romană (30 î.Hr. – 390 d.Hr.), mumificarea a devenit accesibilă chiar și pentru populația săracă.
Unele au fost găsite acoperite cu aur și diamante, iar altele – ale celor săraci – cu substanța neagră despre care mulți au presupus că este bitum.
Aceste mumii au fost cele care și-au găsit drumul spre Europa; nu erau faraonii pe care unii i-au presupus că sunt, ci doar mumiile oamenilor de rând.
Mumia a fost prescrisă pentru orice, de la dureri de cap la atacul de cord – determinând vânătoarea de mumii. Deodată, oamenii căutau mormintele egiptene nu numai pentru bijuterii sau ceramică, ci și pentru cadavre. Vânzătorii pricepuți au început să strângă și să vândă mumii. Cererea a depășit rapid oferta, ceea ce a dus la comerțul cu mumii false. Hoții au început să transforme cadavrele proaspete și cadavrele criminalilor executați și ale oamenilor înrobiți în „mumii” pentru a valorifica nebunia europeană.
Hoții furau trupurile celor spânzurați noaptea, și le îmbălsămau cu sare, iar apoi le uscau într-un cuptor și le măcinau într-o pulbere pe care farmaciștii o adăugau la remediile lor renumite.
Disecarea mumiilor pentru divertisment
Deși scepticismul cu privire la vindecare a crescut, acest lucru nu a făcut ca fascinația pentru mumii să scadă.
Până în secolul al XIX-lea, oamenii au încetat să mai consume pulberea, dar nu au încetat să „folosească mumii”. Victorianii țineau adunări în care cadavrele egiptene erau desfăcute pentru divertisment.
Totul a început după prima expediție a lui Napoleon în Egipt în 1798. După acest eveniment, mulți călători și aventurieri, din curiozitate și încurajați de ideile iluminismului, au explorat Egiptul și au adus acasă mumii cumpărate de pe străzi.
Curând a devenit foarte populară disecarea mumiilor. Primul eveniment de acest gen înregistrat a fost la King’s College în 1834. La acea vreme, autopsiile și operațiile se făceau în public, așa că această examinare a rămășițelor mumificate a fost doar un alt eveniment medical.
Paul Dominique Philippoteaux (1845-1924)
Se consemnează că în epoca victoriană s-au ținut și petreceri private dedicate disecării mumiilor vechilor locuitori ai Egiptului. Gazda arăta astfel că este bogată, pentru că avea destui bani să cumpere o mumie egipteană.
Știința învinge superstiția
Petrecerile în care mumiile erau disecate au încetat să mai aibă loc la începutul secolului al XX-lea. Entuziasmul pe care îl provocau a început să fie dezagreabil, iar distrugerea numeroaselor artefacte și situri arheologice a provocat regrete.
Lucas CC BY 2.0
Odată cu descoperirea mormântului lui Tutankhamon – una dintre cele mai mari descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea – arheologia capătă o importanță excepțională. Din acel moment, cei mai mulți europeni educați așteptau cu nerăbdare vești despre noi descoperiri.
Au trecut decenii până când oamenii de știință, cu ajutorul medicinei și tehnologiei moderne, au început să studieze mumiile fără să le deterioreze.
Obsesia pentru mumii continuă în secolul XXI. Încetul cu încetul, cu ajutorul scanerelor CT și al analizei ADN, ele ne spun o poveste incitantă despre viața oamenilor care au trăit acum mai bine de două milenii.
